|
|
|
Elemente fundamentale ale statului democratic (VI): Statul de drept
Un alt text este dedicat subiectului "Drepturile fundamentale şi democraţia":
O democraţie liberă, care încurajează participarea tuturor elementelor societăţii la procesul de formare a voinţei politice, trebuie să structurată sub forma unui stat de drept. Democraţia şi statul de drept constituie o uniune indivizibilă. Prin statul de drept înţelegem toate principiile şi procedurile prin care se garantează libertatea individului şi participarea acestuia la viaţa politică. Statul de drept se află la polul radical opus al statului poliţienesc. În această ultimă formă de stat, cetăţenii sunt supravegheaţi permanent "de sus", trăind sub ameninţarea constantă a intervenţiilor aparatului omniprezent al securităţii statului. Ei se simt controlaţi şi monitorizaţi în toate domeniile vieţii lor, ceea ce otrăveşte relaţiile sociale dintre oameni. În ciuda tuturor încercărilor de a păcăli statul, cetăţenii nu se pot sustrage niciodată autorităţii statale. Cine nemulţumesc puterea sunt arestaţi sau şicanaţi, îşi pierd locul de muncă sau sunt internaţi în lagăre, fără să aibă parte de un proces drept. În cazul în care sunt aduşi în faţa legii, ei văd că judecătorii nu sunt altceva decât alţi funcţionari angajaţi de conducerea politică, ceea ce face ca justiţia să nu fie deloc independentă. Administrarea justiţiei este în acest tip de sisteme doar una dintre nenumăratele tehnici de organizare destinate punerii la dispoziţia statului a "materialului uman". Cetăţenii simpli nu vor şti astfel niciodată dacă nu au fost deja luaţi în vizorul autorităţilor, iar această nesiguranţă îl face dependent şi neliber. La nivel privat, legea pare să funcţioneze normal — şi în dictaturi sunt pedepsiţi cei care încalcă regulile de circulaţie sau hoţii. Oamenii nu se pot însă bizui prea mult pe acest lucru, pentru că doar dictatorul sau partidul de stat poate decide ce este legal sau nu. [începutul paginii] [înapoi la Cuprins] În statul de drept democratic, persoanele care îmbracă funcţii publice trebuie să respecte legea. Toţi oamenii sunt egali în faţa ei. Orice cetăţean poate să-şi revendice drepturile în faţa autorităţilor, chiar dacă unora dintre instanţele politice le-ar plăcea să nu permită acest lucru. Acest lucru este valabil mai ales în cazul dreptului la liberă dezvoltare a propriei personalităţi. Prezervarea şi garantarea acestui drept este scopul principal al statului de drept. De aceea, acesta limitează toate acţiunile statale în favoarea respectării libertăţii cetăţilor. Autorităţile nu pot acţiona dacă nu deţin competenţele necesare pentru acest lucru. Ele nu pot să-şi declare singuri competenţa într-un anumit domeniu. Constituţia sau legea trebuie să le-o prevadă. În acest sens, statul de drept este întotdeauna un stat constituţional în care domneşte litera legii. Ancorarea legală a autorităţii statale garantează libertatea cetăţenilor, iar această libertate nu poate fi îngrădită decât de lege. Iar o astel de lege nu poate fi adoptată decât de reprezentanţii poporului, prin proceduri formale şi constituţionale. La respectarea legilor veghează o justiţie independentă. Astfel, separaţia puterilor şi statul de drept sunt două principii inseparabile. Ceea ce este valabil în cazul separaţiei puterilor este valabil şi pentru statul de drept. Acesta nu este în nici un caz o simplă instituţie care are rolul de a limita şi controla autoritatea statală. La fel cum separaţia puterilor face statul mai accesibil şi mai transparent pentru cetăţeanul activ politic, statul de drept dă statului o formă care permite cetăţeanului să poată prevedea cum va decurge activitatea statală, pregătindu-se în acest sens. Doar într-o ordine statală reglementată prin Constituţie şi legi specifice, oamenii pot participa de bună voie şi nesiliţi de nimeni la viaţa politică. Ambele obiective, facilitarea activităţilor democratice şi garantarea drepturilor fundamentale se află în primul plan al intenţiilor statului de drept. Atunci când vrem să vedem care sunt intenţiile care se ascund în spatele activităţilor statale, care pot fi cuprinse, după cum vom vedea mai jos, în patru principii fundamentale, este neapărat nevoie să ţinem permanent cont de aceste aspecte. [începutul paginii] [înapoi la Cuprins] Constituţia unei comunităţi se sprijină în primul rând pe autonomia instituţională a justiţiei. În raporturile ei cu celelalte puteri trebuie să domnească cea mai strictă separaţie. Executivului şi legislativului trebuie să i se interzică să intervină în activitatea judecătorilor sau să îi supună vreunor presiuni. Autonomia personală înseamnă în cazul judecătorilor că nu pot fi destituiţi sau schimbaţi din funcţie contrat voinţei lor. Doar în cazul încălcărilor evidente ale legii sau a corupţiei şi doar în urma unui proces special ei pot fi destituiţi. Această autonomie garantează judecătorilor că nu trebuie să se supună nici unei directive în activitatea lor. Ei trebuie să servească legii, să o interpreteze, fără ca autoritatea statală, guvernul sau o curte de justiţie superioară să le prescrie ce să decidă. [începutul paginii] [înapoi la Cuprins] Autonomia judecătorilor va duce la autonomia justiţiei doar atunci când statul va putea garanta că judecătorii dispun de monopol asupra justiţiei. Pentru că o sentinţă nu prea ajută pe nimeni, dacă imediat după eliberare, persoanele judecate sunt imediat arestate şi aruncate în închisoare de către poliţie - vezi nenumăratele cazuri din Germania hitleristă. În aceste cazuri, guvernul şi-a constituit o putere juridică proprie, separată de justiţie. În statul de drept, orice privare de libertate şi intervenţie a poliţiei în sfera privată trebuie să fie justificată de o împuternicire judecătorească. De aceea, într-un stat de drept funcţional, arestările şi percheziţiile nu pot fi efectuate decât pe baza unui mandat, iar toţi inculpaţii beneficiază de un proces drept. [începutul paginii] [înapoi la Cuprins] Statul de drept modern se sprijină pe consideraţia general acceptată că nimeni nu trebuie să-şi judece singur cauza. Încă din vechime, părţile conflictuale au încercat să-şi soluţioneze problemele în faţa unui judecător neutru. Acest lucru se întâmpla mai ales în cazul diferenţelor dintre conducerea statului şi supuşi. Din punct de vedere istoric, autonomia judecătorilor şi monopolul lor asupra justiţiei a fost unul dintre primele revendicări formulate de cetăţeni şi care venea să servească dorinţei lor de libertate faţă de imixtiunile principilor în viaţa lor. Acestea au fost fundamentele pe care s-a constituit statul de drept de astăzi. Primele documente din istoria constituţională a Marii Britanii nu insistă în fond degeaba asupra confirmării drepturilor şi libertăţilor societăţii şi garantării acestora prin "rule of law". Aceasta trebuia exercitată de judecători autonomi care să nu depindă de puterea absolută a monarhului. Acesta a fost scopul pentru care a fost formulată Magna Charta Libertatum la 1215, iar mai apoi, Habeas Corpus Act din 1679, care prevedea ca arestaţii să fie aduşi în faţa unui judecător în cadrul unei perioade limitate de timp. [începutul paginii] [înapoi la Cuprins] Autonomia judecătorilor nu este decât una dintre principiile prescrise de statul de drept. Un alt principiu este că întreaga activitate a statului poate fi măsurată şi prevăzută. Siguranţa legii poate exista doar acolo unde cetăţenii ştiu exact ce are voie să facă statul şi ceea ce le este permis lor să facă. De acest principiu ţine şi faptul că nimeni nu poate fi pedepsit fără bază legală — nulla poena sine lege - şi interzicerea legilor cu efect retroactiv. În plus, legile trebuie să fie clare. "Legile elastice" nu sunt admisibile într-un stat de drept, pentru că ele subminează securitatea legii. De aceea, în statul de drept, termenii legali consideraţi a fi mai vagi trebuie fie manipulaţi cu precauţie. Nici o legislaţie nu va putea scăpa de unele noţiuni mai generale precum "bona fide" sau "bunele obiceiuri", dar celebritatea tristă de care s-a bucurat conceptul de "sentimente populare sănătoase" din justiţia nazistă a arătat ce consecinţe grozave pot avea astfel de termeni neclari în promovarea unei justiţii arbitrare. O legislaţie tributară statului de drept va încerca aşadar să fie cât mai precisă şi clară. Deseori, va trebui să se renunţe la formulele mai concise, dacă acestea ar veni în detrimentul clarităţii. Pentru că numai aşa poate fi menţinută siguranţa legii. La ea nu poate renunţa nici un stat democratic care doreşte să ofere cetăţenilor săi un maximum de libertate. [începutul paginii] [înapoi la Cuprins] Dat fiind faptul că posibilitatea de a evalua şi prevede acţiunile statale constituie o premisă elementară a statului de drept, guvernul şi administraţia trebuie să fie ancorate foarte adânc în legalitate. Toate acţiunile statului trebuie să respecte legile în vigoare, care, la rândul lor, trebuie să fie legitimate în mod democratic. Principiul legitimităţii administraţiei prevede ca administraţia să nu poată activa decât în cadrul care i-a fost prevăzut de majoritatea parlamentară. Asta nu înseamnă, bineînţeles, că fiecărei acţiuni întreprinse de administraţie trebuie să îi corespundă o prevedere legală proprie şi explicită. Nici o lege nu spune ce şi cum trebuie să construiască un primar de la sat sau oraş pe teritoriul administrat de el, sau ce poate face şeful unui serviciu social pentru tineret pentru protejaţii săi. În toate acţiunile trebuie să se facă simţit cadrul mai larg al competenţelor şi împuternicirilor legale. Statul de drept nu doreşte să se pună în calea iniţiativelor creative ale administraţiei. În cazul unei coliziuni, legile au însă întâietate şi nu dinamica individuală. [începutul paginii] [înapoi la Cuprins] Conform principiului legitimităţii administraţiei, administraţia trebuie să demonstreze permanent că respectă legea. Montesquieu trecuse iniţial funcţia de control a administraţiei în sarcina Parlamentului. În curând însă s-a văzut că justiţia poate executa un control cu mult mai riguros. Amploarea pe care o are sistemul administrativ în statul social modern a contribuit la constituirea şi consolidarea tribunalelor administrative din ce în ce mai autonome. La aceste tribunale apelează cetăţenii atunci când consideră că o acţiune a administraţiei este lipsită de temei legal, obligând astfel autorităţile în domeniu să verifice legalitatea respectivei acţiuni (...). Ideea care stă la baza acestei reglementări este că ştiind că justiţia le poate verifica eventualele acţiuni iresponsabile, funcţionarii din administraţie devin mult mai atenţi. Procesele deschise pot dura multă vreme, pentru că tribunalele administrative au şi ele, la fel ca cele obişnuite, trei instanţe. [începutul paginii] [înapoi la Cuprins] Termenul "stat justiţiar" a fost folosit deseori de criticii statului de drept modern care doreau să atragă atenţia asupra procedurilor complicate şi greoaie, care constituie o invitaţie pentru toţi "certăreţii" din societate şi care limitează capacitatea funcţionarilor de a lua deciziile necesare. Trebuie să luăm în serios aceste reproşuri, pentru că ele arată care sunt limitele statului de drept: controlul de către justiţie al activităţilor administrative se rezumă de regulă doar la verificarea dacă organele îşi respectă competenţele şi regulamentele de procedură prescrise. Respectarea termenelor, participarea la decizie a tuturor celor vizaţi sau contabilizarea altor reguli formale se află în primul plan al procedurilor demarate de justiţie, în vreme ce conţinuturile cazurilor în cauză nu sunt verificate decât în măsura dacă corespund realităţilor legale. În multe procese intentate de exemplu profesorilor pe motivul acordării unor note proaste sau a exmatriculării unor elevi, judecătorii au invocat libertatea pedagogică a profesorilor de a evalua performanţele elevilor. Ei au verificat doar aspectele formale, ca de exemplu sistemul de acordare a notelor, anunţarea din timp de către profesor a proiectelor şcolare scrise sau motivele care au stat la baza evaluării respective. Tendinţa din ce în ce mai pronunţată a părinţilor de a se adresa instanţelor de justiţie pentru a ataca deciziile cadrelor didactice a dus la o formalizare şi încadrare legală a evaluărilor şcolare, deseori neproductivă din punct de vedere pedagogic, dar care constituie preţul care trebuie plătit pentru faptul că toate deciziile statului — notele obţinute în şcoală fiind de multe ori un factor decisiv în evoluţia ulterioară a elevului — se supun controalelor justiţiei. Litigiile şi ancorarea legală sunt elemente prezente şi în domenii precum construcţia de noi aeroporturi, centrale atomice sau autostrăzi, gropi de gunoi sau centre industriale. Din această cauză, asta înseamnă că de multe ori execuţia planurilor este întârziată, unele proiecte devenind câteodată mult mai scumpe, ba chiar abandonate. Nu trebuie să trecem cu vederea faptul că astfel de procese implică cheltuieli uriaşe, astfel încât "oamenii simpli", care nu îşi pot permite avocaţi buni sau experţi costisitori se află de multe ori pe o poziţie defavorizată atunci când acuzaţiile sale nu sunt cu totul susţinute. Fireşte că un stat dictatorial poate acţiona uneori cu mult mai rapid şi mai eficient. Dacă se doreşte construirea de străzi, acest tip de stat nu trebuie să-şi mai piardă vremea cu negocierile în vederea despăgubirii proprietăţilor funciare aflate în calea acestora. Dar tocmai această eficienţă sporită ascunde pericole masive la adresa libertăţii cetăţeanului. Cine doreşte să protejeze statul de drept, consolidând astfel principiul libertăţii şi al egalităţii, trebuie să accepte atât problemele acestuia cât şi preţul codificării legale a raporturilor zilnice. Soluţia ar fi aşadar o scădere a preţului plătit statul de drept şi nu o eradicare a acestuia. [începutul paginii] [înapoi la Cuprins] Statul de drept prevede de dragul democraţiei o mulţime de proceduri şi funcţii de control, care dau formă şi măsură instanţelor publice. El oferă politicii o bază legală, supune întreaga expresie a autorităţii statale controalelor justiţiei, garantând astfel libertatea cetăţenilor. El nu obligă instanţele să i se supună ci se bazează pe o cooperare voluntară. Acest lucru este pentru guvern şi administraţie deseori incomod, totuşi procedurile complicate ale statului de drept modern nu trebuie să fie discreditate ca fiind ceva pur formal, chiar dacă — aşa cum scria odinioară Tocqueville — "oamenii care trăiesc în vremuri democratice ... nu acceptă cu uşurinţă utilitatea formelor; ei o subestimează instinctiv ... Formele le repugnă, le provoacă uneori chiar ură. Şi pentru că, de regulă, oamenii nu sunt interesaţi decât de interesele lor imediate, ei se năpustesc cu pasiune asupra tuturor obiectelor dorinţei lor, fără a accepta nici o întârziere. Ei îşi transferă această atitudine asupra politicii şi convenţiilor care îi împiedică să-şi ducă planurile la îndeplinire. Dar tocmai ceea ce oamenii consideră un dezavantaj al convenţiilor este un element extrem de necesar pentru libertatea dintr-o societate. Cea mai mare realizare a acestor convenţii este capacitatea lor de a pune o barieră între cei puternici şi cei slabi, între guvern şi populaţie, pentru a-i controla pe primii şi pentru a le da răgazul celor din urmă de a reflecta. Cu cât sunt mai puternici şi mai activ suveranii şi cu cât mai indiferenţi şi mai slabi sunt oamenii, pe atât mai necesară este existenţa unor reguli şi convenţii. De aceea, popoarele democratice au nevoie de mai multe prevederi formale decât alte popoare." Ar fi greşit însă să definim statul de drept democratic numai din perspectiva regulilor şi principiilor sale formale. Pentru că legitimitatea administraţiei nu rămâne altceva decât un principiu formal, atâta vreme cât cei care fac legile pot face ce vor fără ca ceva să le stea în cale. S-a întâmplat totuşi ca prin intermediul unor legi corect elaborate să fie încălcate drepturile fundamentale şi principiile statului de drept - vezi Legea de împuternicire din 1933. Acest lucru ar însemna sfârşitul tuturor garanţiilor oferite de statul de drept. De aceea, Constituţia trebuie să treacă înaintea oricărei alte legi pentru a contracara astfel eventualele abuzuri săvârşite de legislativ. Pentru că şi puterea legislativă trebuie să se supună valorilor fundamentale ale ordinii constituţionale. Asupra ei veghează în statul de drept jurisdicţia constituţională. Ea reprezintă nucleul oricărui statul de drept. Existenţa acesteia certifică faptul că sfera decizională trebuie să se supună legilor comunităţii. Dar nici ancorarea constituţională a organelor legislative, controlate de Curtea Constituţională nu ar fi decât una formală, dacă aceste organe cu drept de modificare a Constituţiei (în cazul în care întrunesc o majoritate parlamentară de două treimi) ar încerca să desfiinţeze principiile şi procedurile statului de drept şi, prin aceasta, şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor. [începutul paginii] [înapoi la Cuprins] Suveranitatea poporului şi statul de drept Cine crede însă că statul de drept este ceva mai mult decât un sinonim al procedurilor de ordin formal, cine îi recunoaşte măreţia ca stat al libertăţii şi dreptăţii, acela va trebui să supună prevederilor constituţionale libere atât pe legiuitori cât şi pe suverani. Indiferent cât de largă ar fi majoritatea, ea trebuie să aibă limite. Principiului dinamic, conform căruia voinţa poporului este stăpână peste ţară, principiului democratic al deciziei majoritare, i se alătură un principiu static, principiul statului de drept. Doar această alăturare garantează libertatea individului şi protecţia minorităţilor, îndeplinind astfel regulile democraţiei. Prin statul de drept se certifică faptul că democraţia se sprijină pe convingerile comune şi pe acordul intern al tuturor cetăţenilor în ceea ce priveşte respectarea şi prezervarea drepturilor omului. Doar aşa poate supravieţui democraţia pe termen lung. [din: Waldemar Besson/Gotthard Jasper, Das Leitbild der modernen Demokratie. Bauelemente einer freiheitlichen Staatsordnung, Bonn 1990]
|
|
Teme:
Drepturile omului I
Personalităţi I Democraţie I
Partide
I Europa I
Globalizare
I
Naţiunile Unite
I Durabilitate
|
