Componente fundamentale ale statului democratic (IV): Opoziţia

Dacă ne întrebăm ce rol joacă opoziţia în statul democratic, răspunsul cel mai bun este că ea are sarcina de a controla guvernanţii în ale căror mâini se află telecomanda. Asta înseamnă că opoziţia veghează ca cei ce conduc statul să reprezinte interesele celor conduşi, de la care a primit bateriile pentru o anumită perioadă. Opoziţia critică programul acestora şi încearcă să explice că ar fi aplicat un program diferit, mai bun dacă cei guvernaţi i-ar fi dat ei bateriile. Opoziţia formulează aşadar o alternativă la programul actual de guvernare în speranţa că aceasta va plăcea mai mult majorităţii electoratului şi că la următoarele alegeri acesta va vota împotriva guvernului actual şi în favoarea ei, opoziţiei de astăzi.

În următorul text conceput de Waldemar Besson şi Gotthard Jasper sunt prezentate modul de funcţionare, sarcinile şi problemele opoziţiei din statul democratic:

Un alt text este dedicat diferitelor forme de opoziţie. Cele două forme fundamentale de opoziţie, opoziţia competitivă şi opoziţia cooperantă sunt discutate şi evaluate aici. În realitatea democratică există însă de regulă mai mult forme mixte [spre acest text].

[începutul paginii]

Guvernul şi

Faptul că într-un stat democratic partidul de guvernământ este cel care ia toate deciziile din politica internă şi externă justifică existenţa opoziţiei parlamentare care ocupă în Parlament o poziţie opusă celei adoptate de majoritatea guvernamentală. Guvernul şi opoziţia împreună constituie în mod normal totalitatea puterii politice dintr-o naţiune. S-a spus pe bună dreptate că opoziţia este, după guvern, cea de-a doua forţă politică. Prezenţa opoziţiei împiedică partidul de guvernământ să se identifice cu statul, să devină partid de stat şi să-şi ridice propria interpretare a binelui comunitar la rangul de adevăr absolut şi singur valabil.

Două accepţiuni fundamentale au marcat instituţia opoziţiei parlamentare. În primul rând este vorba de convingerea că democraţia devine dinamică de abia atunci când există conflicte politice şi sociale. Doar prin lupta dintre opinii şi interese se va putea distinge diversitatea perspectivelor politice cu al căror ajutor pot fi soluţionate problemele curente (...).

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Opoziţia ca contragreutate

Opoziţia, instituţie democratică extrem de necesară se sprijină însă şi pe o a doua experienţă fundamentală înregistrată de viaţa politică. Cine este convins de efectele nocive pe care le are o putere absolută, trebuie să recunoască în democraţie suma tuturor încercărilor de a preveni aceste pericole prin controlul sistematic al puterii. Cea mai importantă şi eficientă contragreutate la puterea statală a fost dintotdeauna opoziţia parlamentară. În opinia teoreticienilor anglo-saxoni ai secolului XVIII, "inventatorii" opoziţiei parlamentare, guvernul şi opoziţia se deosebeau între ele şi la nivel moral în ceea ce priveau tensiunile dintre putere şi lipsa ei. Demonismul puterii nu ameninţă decât guvernul, care, atunci posedă puterea este ameninţat de corupţie. Sarcina opoziţiei este aşadar de a preveni corupţia. Prin instituţionalizarea opoziţiei se garantează libertatea, punând o barieră în calea naturii umane şi mai ales a celor puternici, puţin rezistenţi în faţa ispitelor. Această barieră îi va împiedica pe aceştia să transforme libertatea în anarhie sau despotism.

Ideea opoziţiei parlamentare constituie prin urmare o încercare de depăşire a carenţelor naturale ale omului şi de a permite societăţii să înfăptuiască şi să critice, să acţioneze şi să cumpănească în acelaşi timp. Opoziţia devine astfel o funcţie a conducerii politice, fapt care se exprimă în Anglia prin finanţarea de către stat a liderului opoziţiei şi prin numele acordat acesteia, "Her Majesty's Opposition". Instituţionalizarea limitelor impuse puterii politice în cadrul regimului parlamentar prin crearea unei opoziţii a fost considerată pe bună dreptate "una dintre cele mai fericite invenţii în inventarul destul de sărac al instituţiilor politice" (Otto Kirchheimer).

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Opoziţia ca alternativă

Cu siguranţă că nu este o coincidenţă faptul că ideea opoziţiei parlamentare a apărut în Anglia, o ţară cu un sistem bipartidist clasic. Pentru că în sistemul bipartidist, interacţiunea dintre guvern şi partidul de guvernământ, pe de o parte, şi partidul de opoziţie, pe de cealaltă, funcţionează într-un mod direct şi eficient. Într-un asemenea sistem, opoziţia nu are de regulă şansa să răstoarne guvernul în perioada de legislatură, atâta vreme cât acesta este sigur de sprijinul majorităţii constituite de propriul partid. Acest lucru nu limitează posibilităţile politice ale opoziţiei. Ea îşi exercită puterea de influenţă asupra guvernului prin simplul fapt că există ca alternativă electorală la unui guvern slab. Opoziţia critică de aceea în parlament măsurile luate de guvern şi oferă spre comparaţie un program mai bun, pentru a-i convinge astfel pe alegători că trebuie să schimbe guvernul. Perspectiva dobândirii puterii la următoarele alegeri motivează opoziţia să adopte o atitudine critică moderată, aceeaşi moderaţie fiind folosită şi la exprimarea propriilor contra-oferte. Guvernul, la rândul lui, trebuie să lupte pentru a câştiga încrederea alegătorilor. Critica exercitată de opoziţie în parlament îl obligă să riposteze şi să-şi expună mai bine propriul punct de vedere. De multe ori, guvernul şi-a schimbat poziţia sub influenţa argumentelor opoziţiei. Un guvern cu vederi largi îşi va însuşit ideile şi planurile bune ale opoziţiei, bineînţeles spre supărarea adversarilor săi, dar spre binele comunităţii. Toate astea se petrec în faţa ochilor alegătorilor care au aici un rol de arbitru care îşi dă verdictul o dată la patru sau cinci ani în competiţia dintre guvern şi opoziţie. Şi pentru ca electoratul să vadă şi mai bine cum stau lucrurile, discursurile din parlament sunt înregistrate şi "uitate" din când în când în afara sălii de şedinţă.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Funcţia de control a opoziţiei

Dar şi activitatea cotidiană a opoziţiei în parlament are o relevanţă deosebită. Pentru că partidul majoritar sau coaliţia de partide care formează guvernul nu prea se simte motivat să controleze cu rigurozitate activităţile executivului, opoziţia trebuie să preia şi această funcţie de control, care doar în sistemele prezidenţiale de tipul SUA este exercitată de întregul parlament. Pentru că linia de demarcaţie politică nu separă de regulă în ordinile democratice guvernul de parlament, executivul de legislativ, ci guvernul şi partidul sau coaliţia de guvernământ, pe de o parte, şi partidul sau partidele de opoziţie, pe de cealaltă parte. Formula clasică a separaţiei puterilor este înlocuită aşadar de o "separaţie vitală a puterilor",  despre care vom vorbi mai târziu mai pe larg. Bineînţeles că posibilităţile de control ale opoziţiei nu trebuie supraestimate. Opoziţia va reuşi doar în cazuri excepţionale să adune în jurul ei majorităţile necesare din parlament pentru a veni împotriva deciziilor guvernului. Dar chiar şi numai critica publică a neregulilor constatate poate face minuni.

Opoziţia parlamentară exercită o influenţă directă asupra procesului legislativ. Modificările aduse Constituţiei au nevoie de regulă de aprobarea ei. Dar şi în ceea ce priveşte legile obişnuite ea poate modifica deseori împreună cu partidul de guvernământ sau cu o aripă a acestuia proiectele guvernului. Opoziţia are astfel rolul de a veghea la respectarea intereselor neluate suficient în considerare de guvern, garantând dezbaterea liberă şi cuprinzătoare a tuturor problemelor ce intervin în procesul legislativ. Se poate întâmpla uneori şi ca opoziţia să vină în ajutorul guvernului atunci când aceasta se opune cerinţelor unilaterale ale propriului partid.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Pentru a funcţiona cu adevărat, opoziţia trebuie să aibă anumite drepturi parlamentare. Ea trebuie să aibă suficient loc de manevră, nefiind "înghesuită" de majoritatea din parlament. Astfel ea va putea ajuta la formarea guvernului, va putea cere să i se dea socoteală şi îşi va putea exprima criticile. Mai presus de orice, opoziţia trebuie să dispună de aceleaşi şase în lupta electorală ca şi partidul de guvernământ, să aibă acelaşi acces la presa scrisă, la radio şi la posturile de televiziune şi să-şi poată prezenta în mod liber obiective sale.

Stipularea legală a egalităţii de şanse şi prevederile eficiente care vin să protejeze minorităţile parlamentare nu garantează însă şi interacţiunea după reguli precise dintre guvern şi opoziţie în cadrul ordinii existente. Toate acestea trebuie să fie întărite şi de tradiţia "fair-play-ului" şi a respectării principiilor politice şi procesului democratic (...).

Trebuie să ne ferim să considerăm absolut un anumit model de antonimie dintre guvern şi opozitie. Modelul britanic nu poate fi aplicat în orice sistem de partide sau ordine statală. Şi în sistemul multipartidist poate să existe varianta instituţionalizată a opoziţiei parlamentare ca potenţială coaliţie guvernamentală a viitorului. Aici nu există însă decât arareori o funcţie clară de control, şi de aceea, statului multipartidist îi este mai greu de obicei să distingă în parlament între două fronturi strict delimitate - guvern versus opoziţie (...).

Dar şi în statele cu sisteme cu două partide sau grupări — în cazul din urmă partidului mare de guvernământ aliat cu parteneri mai slabi i se opune un partid sau o formaţiune de opoziţie — schimbarea de guvernare este un proces devenit din ce în ce mai dificil. Opoziţia a devenit din ce în ce mai aspră. Vom vedea în cele ce urmează motivele care au dus la această înăsprire a opoziţiei, pentru a nu estima în mod cu totul eronat şansele pe care le are opoziţia în statul democratic de astăzi.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Problemele opoziţiei

Înainte se spunea că guvernul are tendinţa să se uzeze. Cine se afla în opoziţie, era ferit de acest proces natural de uzură. Astăzi, asumarea răspunderii guvernamentale pare să aibă cu totul alte consecinţe. Perspectivele pe care le are opoziţia să ajungă rapid la putere s-au diminuat considerabil. Motivul pentru acest lucru este posibilitatea rezervată partidului aflat la guvernare să realizeze rapid interesele înainte de venirea alegerilor (...). Nu programul electoral, ci satisfacerea dorinţelor electoratului prin luarea unor măsuri potrivite şi până la aşa numitele "cadouri" electorale pot constitui premise decisive pentru afirmarea în alegeri. Acesta este unul dintre punctele slabe ale sistemului parlamentar. Criticii acestui sistem sunt de părere că ordinea curentă nu mai are suficientă dinamică internă, ne mai dând şansa succesiunii la putere. Ei cer o schimbare fundamentală a premiselor sociale ale ordinii politice pentru ca toţi să beneficieze de şanse egale. Exemple din spaţiu anglo-saxon (...) certifică însă în mod clar faptul că alternanţa guvern - opoziţie în cadrul raporturilor sociale şi de conducere existente mai este încă posibilă. Trebuie să deschidem însă bine ochii: societatea democratică este ameninţată dacă închistarea statului partinic nu poate să mai facă faţă unei opinii publice dinamice.

În jocul liber al puterilor, şi grupurile de interese se pot adresa în anumite ocazii partidului de opoziţie, mai ales atunci când guvernul neglijează tendinţele cele mai importante din rândurile grupărilor sociale şi ale opiniei publice. Când partidul aflat la putere are o dinamică redusă şi nu se arată disponibil să accepte unele schimbări, opoziţia poate căpăta o şansă reală chiar şi în cadrul ordinii existente.

Pe de altă parte, pentru a respecta interesele de grup pe care le susţine, şi opoziţia este obligată să coopereze cu guvernul, pentru a putea realiza ceva concret pentru clientela sa. Consecinţa acestei atitudini este de multe ori faptul că opoziţia tinde să sublinieze mai degrabă interesele comune, neglijându-şi funcţia de control. Într-o societate în care cetăţeanul se interesează în mod primar de propria sa securitate socială, această atitudine este aproape irezistibilă. Şansa de a putea participa la procesul de decizie devine pentru opoziţie decât orice altceva.

La toate acestea se mai adaugă un lucru. Conţinuturile legislative sunt extrem de complicate, iar manevrarea lor necesită cunoştinţe vaste în domeniu şi informaţii de prima mână. Partidul de guvernământ le are asigurate pe amândouă datorită birocraţiei statale. Opoziţia însă nu are acces la ele. De aceea, ea nu reuşeşte decât foarte greu să elaboreze proiecte de lege proprii sau să dezvolte alternative la proiectele propuse de guvern (...).

[începutul paginii]         [înapoi la Cuprins]

Iniţiativele civile şi noile mişcări sociale

Odată cu constituirea iniţiativelor civile şi a noilor mişcări sociale, (...) activitatea opoziţională din democraţiile occidentale s-a intensificat apreciabil. Aceste mişcări au apărut ca forme de protest la adresa guvernului şi a opoziţiei parlamentare, pentru că interesele lor nu şi-au găsit ascultare în sistemul de partide. Flexibilitatea formei parlamentare de guvernare se caracterizează însă prin faptul că aceasta a fost capabilă să integreze aceste mişcări în moduri specifice în sistemul politic (...). Mişcarea feministă a obligat partidele politice — fie ele guvernamentale sau opoziţionale — să aducă modificări considerabile programului şi politicii de personal, pentru că numărul crescut al femeilor active politic începuse să îl concureze serios pe cel al bărbaţilor din arena politică; greutatea voturilor date de femei trebuia luată astfel în considerare conform principiilor democraţiei. Iniţiativele civile regionale şi locale îşi desfăşoară activităţile de multe ori sub semnul opoziţiei faţă de îndeplinirea la nivel regional şi local a unor planuri supra-regionale - vezi infrastructură, aeroporturi, gropi de gunoi. Reprezentanţii locali ai diverselor interese îşi organizează acţiunile de protest împotriva acestor planificări consimţite de cele mai multe ori de parlament. Ei declanşează astfel conflicte de proporţii, care implică toate fronturile politice; prin ei se constituie un nou element opoziţional, foarte dificil de integrat la nivelul partidelor politice.

Opoziţia "pre-parlamentară" exercitată de iniţiativele locale, cu interese atât de diferite de la o regiune la alta, îndeplineşte din acest motiv o funcţie importantă în contextele din ce în ce mai complicate ale politicii moderne. Ea obligă autorităţile locale şi regionale să-şi plece urechea la revendicările lor. Acelaşi lucru este valabil şi pentru mişcările sociale, cu totul altfel organizate decât grupurile de interese obişnuite.

În iniţiativele civile şi noile mişcări sociale se articulează deseori şi năzuinţa democratică fundamentală spre o implicare mai crescută şi mai eficientă a cetăţenilor în viaţa politică. Acest lucru a însemnat o provocare importantă la adresa guvernului şi a opoziţiei parlamentare. Prin revendicările uneori utopice şi radical-democratice, oamenii se întreabă de fapt cu cea mai mare seriozitate care sunt laitmotivele care stau cu adevărat la baza sistemului parlamentar. Dacă guvernul şi opoziţia parlamentară reuşesc să facă faţă cu succes acestor provocări, stabilitatea societăţii nu mai este deloc ameninţată, mai mult, ea va profita, chiar dacă anumite decizii şi planificări s-au întins mai mult în timp. Dacă democraţia parlamentară nu reuşeşte să satisfacă dorinţa justificată a societăţii de a formula obiective relevante şi o participare sporită, ea se va dovedi periculos de slabă, fapt care se va manifesta mai ales în lipsa susţinerii formei democratice de stat. Opoziţia constituită din iniţiativele civile şi mişcările sociale poate ajuta ca societatea să nu îngheţe în forma unei pure societăţi de consum. Dacă guvernul şi opoziţia se declară deschişi în ceea ce priveşte problemele expuse de iniţiativele civile şi mişcările sociale, atunci nu cetăţenii nu au nici un motiv să se înstrăineze de democraţia parlamentară. În special pentru opoziţia parlamentară, preocuparea cu aceste problematici înseamnă o creştere a şanselor ei de câştig.

[începutul paginii]         [înapoi la Cuprins]

Opoziţia în statul democratic

Activitatea politică dintr-un stat social-liberal modern are nevoie de un climat politic moderat, iar capacitatea inepuizabilă de soluţionare a controverselor politice plasează consensul în rândul valorilor fundamentale ale democraţiei - ajungerea la un consens asupra lucrurilor disputate. În ciuda constrângerilor obiective pe care le presupune lumea tehnologizată, democraţia modernă poate lua multe forme, iar gradul de urgenţă pe care îl presupune luarea unor anumite măsuri politice va fi întotdeauna diferit, la fel cum şi căile de atingere a unui obiectiv politic acceptat de toată lumea vor fi mereu diferite. Opoziţiei nu îi rămâne astfel suficient spaţiu de a se profila în cadrul ordinii prestabilite, chiar şi atunci când criticile sale sunt mai principiale. Democraţia are nevoie de o opoziţie legală în interiorul şi înafara parlamentului, a cărei forţă şi disciplină este un criteriu decisiv de evaluare a libertpţii şi toleranţei existente într-o societate. Doar raporturile tensionate dintre guvern şi opoziţie fac posibilă desfăşurarea unei politici democratice.

Opoziţia are nevoie de curaj şi de fantezie, dar şi de un climat social care să aprobe disputa politică şi care să nu vadă în acest lucru un fapt negativ. Opoziţia are nevoie de o atmosferă politică în care guvernul să nu considere orice critică ca afront adus autorităţii. Opoziţia trebuie să fie deschisă la adoptarea unor noi perspective şi să încuviinţeze transformările sociale. În plus, ea trebuie să considere schimbările de personal la nivelul conducerii o şansă de afirmare a unor noi impulsuri sociale şi statale. În acest sens, opoziţia depinde întru totul de opinia publică. O opinie publică critică, care se încrede în propriile forţe, este cel mai mare aliat al opoziţiei, care va puncta, la rândul ei, în sfera politică acele accente prin care poate deveni o putere creatoare în cadrul democraţiei moderne.

[din: Waldemar Besson/Gotthard Jasper, Das Leitbild der modernen Demokratie. Bauelemente einer freiheitlichen Staatsordnung, Bonn 1990]

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode