|
|
|
Forme de opoziţieÎn următorul text vom analiza diferitele forme de opoziţie care pot apărea într-o democraţie. Deosebim între două forme fundamentale de opoziţie, opoziţia competitivă şi opoziţia cooperantă:
Forme de opoziţie Nu doar relaţiile dintre conducerea ţării şi majoritatea aflată la guvernare se prezintă în mod diferit în diferitele sisteme politice, fiind supuse unor modificări periodice, acest lucru este valabil şi pentru relaţiile dintre opoziţie şi guvern sau majoritatea aflată la guvernare. Dacă excludem din acest context problema opoziţiei extraparlamentare — grupările nereprezentate în parlament, care prin intermediul demonstraţiilor, blocadelor sau unor strategii similare încearcă să-şi demonstreze poziţia opusă celei reprezentate de majoritatea aflată la putere, opoziţia va putea fi definită după cum urmează: Opoziţia este constituită din acele partide minoritare în parlament care au sarcina de a controla şi critica guvernul, precum şi de a propune alternative proprii. Această afirmaţie pare să definească foarte clar atribuţiile opoziţiei, aşteptările la care trebuie să corespundă aceasta fiind foarte diferite (...). [începutul paginii] [înapoi la Cuprins] O opoziţie competitivă are în primul rând misiunea de a adopta o poziţie care să contrazică în mod clar deciziile luate de guvern. Ea va critica permanent activităţile guvernamentale, reproşându-i de exemplu acestuia că nu aduce îmbunătăţiri cadrului legislativ. Interesul de bază al opoziţiei competitive se concentrează pe alegerile următoare. Ea trebuie să demonstreze electoratului carenţele politicii guvernului, motivându-l astfel ca la următoarele alegeri să se decidă în favoarea ei. Alternativele materiale sunt deseori însoţite de alternative reprezentate de persoane. În Marea Britanie, de exemplu, primului ministru i se opune, în funcţia de conducător al "cabinetului din umbră", liderul opoziţiei (Leader of the Opposition). În acest cabinet din umbră există diferite "ministere" care se ocupă cu diverse domenii politice şi care au rolul să demonstreze că specialiştii din opoziţie sunt competenţi, fiind îndreptăţiţi să devină miniştri. Dacă am înţelege opoziţia doar ca pe un adversar competitiv al guvernului, munca de detaliu din diversele comitete şi comisii nu ar mai avea nici o relevanţă. Locul unde confruntările dintre guvern şi opoziţie sunt cele mai aprinse este plenul parlamentului. Aici, atât conducerea ţării şi majoritatea care formează guvernul, cât şi opoziţia se adresează electoratului: prima parte încearcă să îşi justifice deciziile, cealaltă încearcă să detecteze greşelile şi carenţele politicii guvernamentale. [începutul paginii] [înapoi la Cuprins] Opoziţia cooperantă, în schimb, nu se gândeşte în primul rând la următoarele alegeri. Ea este interesată în primul rând să-şi promoveze propriile proiecte, şi nu doar ca alternative la deciziile guvernului, ci pe cât se poate sub forma unor decizii legale concrete. Acest tip de opoziţie nu poate înregistra un asemenea succes decât în momentul în care declară că renunţă să critice în mod public incapacităţile guvernului. Ea este nevoită să încerce prin negocierile purtate în cadrul comisiilor şi comitetelor, să obţină cât mai multe concesii din partea guvernului şi majorităţii parlamentare. Dacă această formă de opoziţie se practică în mod excesiv, activităţile parlamentare cele mai importante rămân să se desfăşoare aproape numai în cadrul comitetelor şi comisiilor, plenul, în schimb, în care transpar diferitele poziţii adoptate de majoritate şi minoritate, îşi pierde funcţia. Alegătorul nu-şi mai poate lua răspunderea deciziei, pentru că, în ceea ce îl priveşte, compromisurile sunt foarte greu de înţeles. [începutul paginii] [înapoi la Cuprins] Nu există o delimitare strictă Această diferenţiere între cele două tipuri de opoziţie poate părea foarte clară la o primă vedere, ea este însă destul de problematică. În cele ce urmează vom enumera câteva probleme:
[începutul paginii] [înapoi la Cuprins] În ciuda problemelor, împărţirea opoziţiei în categoriile "opoziţie cooperantă" şi "opoziţie competitivă" este destul de relevantă (...). Trebuie însă să avem mereu în vedere că opoziţia este obligată în mod normal, atunci când doreşte să preia puterea, să funcţioneze atât competitiv cât şi cooperant. Ea trebuie să-şi păstreze credibilitatea şi să dovedească că este o alternativă reală. Ea nu trebuie să spună nu din principiu proiectelor guvernamentale, mai ales atunci când guvernul îi propune să colaboreze cu el. Opoziţia nu poate însă nici să colaboreze la nesfârşit cu guvernul. Un alt argument care vine în favoarea unei atitudini care combină competitivitatea cu cooperarea este consecvenţa cu care sunt îndeplinite sarcinile opoziţiei în sistemul parlamentar. "Triada clasică: critică, control, alternativă" (Heinrich Oberreuter) este fundamentul pe care se sprijină atribuţiile opoziţiei parlamentare. Prin termenul "alternativă" trebuie să înţelegem atât alternativele materiale cât şi cele reprezentate de persoane. Funcţia de control presupune ca opoziţia să vegheze ca politicile guvernamentale să corespundă prevederilor constituţionale şi legale. Funcţia critică nu trebuie interpretată ca o ceartă cu privire la detalii, ea trebuind să includă disponibilitatea opoziţiei de a coopera în mod concret în vederea îmbunătăţirii proiectelor propuse de guvern. Opoziţia trebuie să îşi îndeplinească aceste atribuţii în cadrul parlamentului, în acelaşi timp trebuie să se adreseze în mod direct şi electoratului. [din: Bundeszentrale für politische Bildung: Parlamentarische Demokratie 1, Informationen zur politischen Bildung Nr. 227, 1993]
|
|
Teme:
Drepturile omului I
Personalităţi I Democraţie I
Partide
I Europa I
Globalizare
I
Naţiunile Unite
I Durabilitate
|
