Cele şase nivele ale separaţiei puterilor - o reinterpretare a teoriilor tradiţionale

În textul de mai jos vă propunem o reinterpretare a teoriei tradiţionale a lui Montesquieu, distingând între şase nivele ale separaţiei puterilor în statul modern. Textul este împărţit în următoarele capitole:

[începutul paginii]

Discuţia cu privire la separaţia puterilor nu a început odată cu teoriile lui Montesquieu. Ea îşi are originile în antichitatea grecească, continuând şi pe perioada evului mediu. Montesquieu îl urmează în unele privinţe pe John Locke (1632-1704), care a formulat multe din ipotezele incluse mai târziu în propriile teorii. Montesquieu (1689-1755) a avut însă meritul de fi impus odată pentru întotdeauna ideea separaţiei puterilor, fiind gânditorul la ale cărui teorii a apelat de cele mai multe ori posteritatea. Ideile lui Montesquieu cu privire la separaţia puterilor apar în capitolul şase al celei de-a unsprezecea cărţi a lucrării sale "Despre spiritul legilor", apărută pentru prima oară în anul 1748 la Geneva. Aici apare şi laitmotivul teoriilor sale, mereu citat: "Totul ar fi pierdut dacă aceeaşi persoană sau acelaşi grup de oameni influenţi - nobili sau simpli cetăţeni, ar deţine controlul asupra tuturor celor trei puteri: puterea de a emite legi, de a executa deciziile şi de a da verdicte juridice."

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Opinia împărtăşită de mulţi, conform căreia Montesquieu ar fi prevăzut o autonomie totală a tuturor celor trei puteri (legislativ, executiv şi putere juridică) nu este justificată. Dimpotrivă, În capitolul şase mai sus menţionat apar multe reglementări care vin să treacă de la o putere la alta sau să corespundă tuturor puterilor. Montesquieu conferă de exemplu monarhului, ca purtător al puterii executive, drept absolut de veto împotriva deciziilor legislativului, pentru a preveni astfel ca acesta să devină prea "despotic". Parlamentului, Montesquieu îi dă dreptul de a veghea retroactiv la aplicarea corectă a legilor de către executiv. În plus, Parlamentul mai are dreptul să aducă miniştrii şi funcţionarii regali în faţa legii dacă aceştia ignoră litera legii. Un ultim exemplu: Montesquieu acordă Camerei Superioare, pe lângă competenţele legislative şi competenţe juridice. Nobilii nu trebuie judecaţi de tribunale obişnuite, ci de Prima Cameră a Parlamentului pentru ca sentinţele să fie date nu de invidioşi, ci de egalii lor.

Credem că aceste exemple sunt suficient de concludente, dovedind că Montesquieu nu insistă asupra unei separaţii stricte a puterile şi că nu se bazează doar pe mecanismele instituţionale, implicând în procesul politic şi grupările sociale ale vremii sale. Teoria separaţiei puterilor formulată de Montesquieu nu poate fi înţeleasă decât dacă, pe lângă prevederile sale cu privire la structura instituţională, luăm în considerare şi ideile sale cu privire la nivelul social al separaţiei puterilor. Cât de important este acest nivel pentru Montesquieu transpare într-o "scăpare" (Martin Draht) din acelaşi capitol 6 al cărţii 11: "Aşa arată aşadar Constituţia despre care am vorbit. Legislativul este compus din două părţi, care, prin dreptul de veto, au rolul de a se limita reciproc. Ambele sunt legate la mâini de puterea executivă (liées), care, la rândul ei, este legată la mâini de legislativ. Aceste trei puteri..." Chiar dacă Montesquieu nu vorbeşte despre puterea juridică, el afirmă că există trei puteri: monarhul aflat la cârma executivului, aristocraţia din Prima Cameră şi cetăţenii simpli din cea de-a doua Cameră. Relevanţa imensă a nivelului social  în cadrul separaţiei puterilor reiese şi ea, în mod evident, din excursul lui Montesquieu cu privire la puterea juridică, care priveşte printre altele mai sus menţionatele strădanii de a proteja nobilimea în cazul unor procese.

Montesquieu nu este interesat în mod special de o separaţie funcţională şi de personal a celor trei puteri din stat, ci, în primul rând, de libertate şi demnitatea umană. Montesquieu doreşte să le apere pe acestea de pericolul anarhiei şi despotismului prin intermediul unei ordini juridice care să excludă orice formă de abuz de putere. El spune în capitolul 4 al cărţii 11 că, pentru evitarea abuzurilor de acest gen "o putere trebuie să o limiteze pe cealaltă", ceea ce este posibil doar dacă puterile nu sunt separate cu totul. Montesquieu este de fapt — pe scurt — mai degrabă un susţinător al limitării puterilor şi a amalgamării acestora decât un teoretician al separaţiei puterilor.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

De pe vremea lui Montesquieu şi până în zilele noastre, teoria separaţiei puterilor a constituit o sursă permanentă de conflicte în discuţia cu privire la o structurare cât mai potrivită a sistemelor politice.

Atunci când încercăm identificăm elementele care stau astăzi la baza principiului separaţiei puterilor dintr-un sistem politic, nu trebuie să ne limităm doar la domeniul instituţionale. Trebuie să ne amintim că la Montesquieu, nivelul instituţional nu exista de unul singur, pe lângă el mai se afla şi nivelul social al separaţiei puterilor. Unele dintre ideile lui Montesquieu mai sunt valabile şi astăzi. Societatea împărţită pe clase care s-a aflat în centrul intereselor lui Montesquieu aparţine trecutului, astăzi au apărut alte elemente menite să limiteze puterile. Vom aminti aici doar unele dintre ele, menţionate pentru prima oară în Constituţia americană: constituirea statului federal, importanţa drepturilor fundamentale şi partidele şi grupurile de interese moderne, cu totul necunoscute de Montesquieu. Factorii de separaţie, amalgamare şi limitare a puterilor s-au înmulţit în mod considerabil de la Montesquieu încoace. Acest lucru era foarte necesar, pentru că statul modern se caracterizează printr-o sporire a puterii şi a sarcinilor ce îi revin. Iar la toate acestea, gânditorii secolului XVIII nici nu îndrăzneau să viseze. Winfried Steffani a formulat un catalog cuprinzător al acelor factori care joacă astăzi un rol important în vederea realizării ideilor lui Montesquieu — garantarea libertăţii şi demnităţii umane precum şi evitarea abuzurilor statului. Winfried Steffani distinge între următoarele nivele:

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Lista elementelor care depăşesc graniţa dintre puteri [în sistemele liberal-democratice] este nesfârşită. În ansamblu, putem reţine faptul că în democraţiile occidentale, nici o Constituţie nu ar reuşi să supravieţuiască fără aceste elemente comune puterilor. Această afirmaţie este valabilă şi pentru Constituţia SUA, considerată în Occident Constituţia care prevede cel mai clar principiul separaţiei puterii. Americanii vorbesc arareori despre separaţia puterilor ("separation of powers"), ei promovează mai degrabă principiul "checks and balances", plasând elementele de amalgamare a puterilor la acelaşi nivel cu cele de separaţie a puterilor.

Putem spune că afirmaţia conform căreia toate democraţiile occidentale conţin elemente de amalgamare a puterilor nu este un argument suficient împotriva vocilor care susţin o separaţie mai riguroasă a puterilor. Trebuie să mai amintim în acest sens două pericole — fără să luăm în considerare puterea juridică, a cărei autonomie este incontestabilă.

În primul rând, cererea de păstrare, respectiv de amplificare a separaţiei puterilor, care este deseori folosită doar pentru a favoriza o anumită instituţie (...).

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Puterea mai mare a guvernelor

[În acest caz] trebuie să avem în vedere faptul că democraţiile occidentale de astăzi se caracterizează printr-o putere superioară - mai mult sau mai puţin evidentă - a guvernelor faţă de parlamente. Transformarea statului liberal al secolului XIX într-un stat modern axat pe principiul performanţei a dus la o înmulţire considerabilă a sarcinilor care revin statului, sarcini care cad în primul rând în competenţa guvernelor.

"Internaţionalizarea politicii statale" (Wilhelm Hennis), importanţa tot mai mare a organizaţiilor internaţionale şi supranaţionale constituie o problemă din ce în ce mai spinoasă pentru parlamente, de cele mai multe ori ele neputând să îndeplinească, în contextul relaţiilor internaţionale, funcţia de partener al guvernului. Şi planificarea politică din ce în ce mai largă consolidează mai ales guvernele şi administraţiile.

O dovadă certă a acestei creşteri a puterii guvernelor sunt aparatele funcţionăreşti, de proporţii incomensurabile, care înlocuiesc şi depăşesc serviciile parlamentelor — chiar şi în SUA, unde Congresul beneficiază de cea mai bună susţinere umană, altfel decât în multe ale parlamente occidentale. Argumentele care vin în favoarea unei separări mai riguroase a puterilor atrag mai ales atenţia asupra faptului că guvernul, cea mai puternică instituţie din sistem, este protejat de intervenţiile parlamentului.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Un parlament căruia nu i se permite să participe şi să ia decizii în ceea ce priveşte politica externă sau planificarea politică şi care este limitat la funcţia de ratificator al deciziilor guvernamentale, nu mai dispune, într-un sistem parlamentar, nici măcar de posibilitatea de a contesta aceste decizii, pentru că majorităţile parlamente susţin guvernul. Aici nu este vorba doar de a proteja cât mai bine puterea de decizie a guvernului în domeniul politicii externe, al planificării ş.a.m.d. de eventualele intervenţii ale parlamentului care acţionează în virtutea principiului separaţiei puterilor. Este mai important însă de a constitui o contragreutate cât mai eficientă la puterea deţinută de guvern, acest lucru fiind posibil doar dacă hotărârile cele mai importante sunt luate la comun de guvern şi de parlament.

Un argument decisiv, care ar veni să contrazică afirmaţia de mai sus, subliniază faptul că prin această metodă, răspunderea pentru aceste decizii politice s-ar împărţi şi ea. Şi pentru că aceste decizii sunt luate de organe diferite din stat, este neclar cine poartă răspunderea finală pentru o anumită decizie. Pe cât de justificată a putea părea această ipoteză, ea nu a fost lipsită de contraargumente.

O delimitare clară a puterilor din stat şi a răspunderii pentru deciziile politice ar conduce în statul modern, industrial şi social la o creştere de proporţii a puterii deţinute de guverne, astfel încât, ideea de bază a lui Montesquieu — limitarea reciprocă a puterilor — s-ar nărui. În plus, electoratul este cel care alege, dar nu între parlamentul şi guvernul dintr-un sistem parlamentar şi stat partinic modern, ci, aşa cum trebuie, între majoritatea parlamentară şi guvern pe de o parte şi opoziţie, pe de cealaltă. În cazul multor decizii importante, alegătorului i se pun la dispoziţie alternative clare. Majoritatea parlamentară şi guvernul susţin să zicem o reformă a sistemului fiscal, pe când partidele o contestă. Alegătorii văd foarte bine cine poartă răspunderea pentru această reformă, ei având posibilitatea — în cazul în care atitudinea partidului pe care l-au preferat până în acel moment nu reuşeşte să îi convingă — să penalizeze acel partid la următorul scrutin.

Atribuirea responsabilităţii este, în mod interesant, un proces cu mult mai complicat în sistemul prezidenţial al SUA, marcat mai puternic de elementele tributare principiului separaţiei puterilor. Însuşi sistemul prezidenţial este o cauză importantă a faptului că reprezentanţii din Congresul american votează neţinând cont de graniţele dintre partide. Deciziile politice sunt luate de majorităţi de fiecare dată diferite. În sistemul de partide din Statele Unite, electoratul nu poate trage la răspundere democraţii sau republicanii pentru o anumită decizie. El nu se poate orienta atunci când îşi exprimă opţiunea decât după felul în care s-a comportat reprezentantul circumscripţiei la luarea unor hotărâri importante. De aceea, nu este de mirare că discuţiile cu privire la reformele necesare unei mai bune delimitări a responsabilităţii politice, începute în anii cincizeci în Statele Unite, mai continuă şi astăzi.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Guvern plus majoritate parlamentară versus opoziţie

Sistemul parlamentar nu aduce nici o atingere autonomiei parlamentului. Dar ideea care se află la baza tuturor teoriilor despre separaţia puterilor, că unui parlament autonom i se opune un guvern independent de acesta, este pură ficţiune. Liniile de demarcaţie politică nu se mai situează între parlament şi guvern, ci între guvern şi majoritatea parlamentară, pe de o parte, şi opoziţie, pe de cealaltă parte. Majoritatea căreia îi revine astăzi asumarea guvernării şi nominalizarea primului ministru, nu poate să se prefacă mai târziu că nu are nimic de a face cu guvernul şi şeful său. În fond, dacă ar refuza să coopereze cu premierul pe care el însuşi l-a desemnat, ea ar recunoaşte că a făcut o greşeală şi că a ales liderul nepotrivit (...). Partidele constituie puntea de legătură care uneşte majoritatea parlamentară cu guvernul din sistemul parlamentar curent. Asta nu înseamnă neapărat că guvernul şi majoritatea parlamentară sunt o entitate absolut unitară. Intensitatea diferită a relaţiilor dintre aceste organisme depinde în primul rând de numărul partidelor necesare pentru formarea unui guvern:

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

[Emil Hübner; din: Bundeszentrale für politische Bildung: Parlamentarische Demokratie 1, Informationen zur politischen Bildung Nr. 227, 1993]

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode