Următoarele două texte vorbesc despre democraţia în evul mediu. În primul text, mai scurt, se constată că au existat elemente democratice în oraşele medievale, al doilea text ocupându-se cu problematica noţiunii de "ev mediu".

[începutul paginii]

Evul mediu european se caracterizează printr-o strânsă alăturare a principiilor monarhice, aristocratice şi democratice. Exista, mai ales în oraşe, ideea de participare democratică, aceste oraşe având de regulă o constituţie aristocratică. Meşteşugarii, împreună cu breslele din care făceau parte, şi patricienii, în majoritatea lor negustori, şi-au disputat deseori conducerea oraşelor. Straturile sociale fără proprietăţi nu aveau însă nici o influenţă politică.

Din adoptarea credinţei conform căreia oraşele erau libere ("aerul de oraş eliberează") iar administraţia  acesteia urmărea binele întregii comunităţii s-a născut burghezia urbană, care se considera, prin caracterul ei de la sine înţeles şi poziţia sa juridică cu totul diferită de "supuşii" din monarhiile absolutiste.

[Hans-Helmuth Knütter, din: Bundeszentrale für politische Bildung: Demokratie, Informationen zur politischen Bildung Nr. 165, Neudruck 1992]

[începutul paginii]

Rectorul de gimnaziu Christoph Cellarius (1634-1707) a editat două versiuni ale istoriei vechi; prima versiune (1675) a încheiat-o cu naşterea lui Christos, pe cea de-a doua (1685) cu Constantin. Prima sa versiune corespundea periodizării creştine a istoriei universale, cu rădăcini în patristică şi care a devenit în "evul mediu" literă de lege, din care s-a dezvoltat şi încadrarea epocilor istorice în "înainte şi după Christos", după cum a stabilit Dionysius Exiguus în jurul anului 525. În 1685 însă, Cellarius s-a deservit de periodizarea umanistă a istoriei, împărţind-o în antichitate, evul mediu şi epoca modernă şi considerând-o — pentru prima dată dintr-o perspectivă generală şi universală — ca o istorie a statelor. Perioada dintre domnia lui Constantin şi până la cucerirea Constantinopolului a fost descrisă mai apoi de Cellarius (1688) ca reprezentând "secolele barbare" ale medium aevum. Perioada imediat următoare (descrisă în volumul apărut în 1693) a fost încadrată în historia nova. Prin această periodizare profană a istoriei, Cellarius a intrat el însuşi în istorie. Cele trei volume s-au impus cu mai mult succes decât o meritau. Pentru că aceste istorii ale sale nu respectă defel toate cele trei spaţii culturale care au venit să înlocuiască lumea antică mediteraneană - spaţiul grecesc şi bizantin, cel islamic şi arab şi cel latin şi al francilor. Ele nu iau în considerare decât ultimul dintre aceste spaţii; primul dintre ele nu a cunoscut epoca "nouă", cel de-al doilea, epoca "antică", astfel încât cel "mijlociu" nu poate fi nici el un ev mediu. Noţiunea de ev mediu nu este clară şi precisă, caracterizând doar vag un mileniu calculat şi delimitat imprecis din istoria succesorilor Imperiului Roman.

[începutul paginii]

În acest ev mediu al istoriei profane, fiecare dintre cele trei culturi succesoare au avut o numărătoare  proprie, cuprinzând erele sacrale ale istoriei mântuirii având în vedere sfârşitul acesteia: Bizanţul, anii de la Facerea Lumii şi anii de domnie a împăratului ce conducea imperiul la vremea respectivă, anii Domnului ceresc şi ai locţiitorului său de pe pământ; Occidentul, perioada mijlocie dintre Facerea Lumii şi întoarcerea lui Hristos pe Pământ; Islamul, anii de existenţă a comunităţii politico-religioase a musulmanilor, de la emigrarea (hedschra) profetului la Medina. Interpretarea religioasă determină peste tot existenţa istorică, constituind astfel cadrul pentru activităţile politice. Politica - teorie şi practică - se rezumă până la urmă la religie. Religia impune politicii sarcinile sale: protejarea şi răspândirea adevăratei credinţe. Acesta este motivul pentru care comunităţile politice se constituie totodată şi ca comunităţi religioase, care tolerează în mijlocul lor pe cei de alte credinţe, dar care nu le permit acestora să ajungă în funcţii de conducere. Dar şi viceversa: politica urmează la rândul ei misiunea dată de religia monoteistă (vezi Mat. 28,19 ş.urm; Coran 34,27) prin ideea supremaţiei unui monarh asupra întregii lumi, ca pretenţie reală sau ficţiune. Aceste premise teologice ale politicii nu au condus însă în spaţiul cultural bizantin, islamic şi latin la concluzii similare.

[Dieter Mertens; din: Hans Fenske ş.a., Geschichte der politischen Ideen. Von Homer bis zur Gegenwart, Frankfurt/Main 1987]

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode