Revoluţia Franceză şi democraţia:
Conservatorism, liberalism şi socialism

În următorul text ne vom dedica analizei ideologiilor democratice apărute în urma evenimentului politic decisiv din istoria politică a Europei, Revoluţiei Franceze de la 1789. Vom vedea aici care au fost cele mai relevante trei ideologii ale secolului XIX şi care au fost teoreticienii care le-au propus: conservatorismul (Burke), liberalismul (Mill) şi socialismul (Marx).

Cuprins:

[începutul paginii]

Introducere

Revoluţia Franceză a fost cel mai important eveniment politic din istoria Europei moderne. Pentru unii, ea a fost o nenorocire, pentru alţii, un îndemn la acţiune. Pentru toţi ea a însemnat reconsiderarea poziţiilor lor.

Universul statelor europene din cea de-a doua jumătate a secolului XVIII era deosebit de eterogen. În Anglia era la putere încă de pe vremea Glorious Revolution (1688) monarhia parlamentară, care se afla pe drumul cel mai bun spre democraţie. Franţa de dinainte de Revoluţie era un stat absolutist cu o economie mercantilă şi agrară. În statele germane, populaţia din mediul rural era de cele mai multe ori dependentă de principii feudali şi marii latifundiari, la conducerea supremă aflându-se un rege. Aşadar nu trebuie să ne mire faptul că soluţiile găsite la problemele ce măcinau fiecare stat în parte au fost foarte diferite.

Împletirea diverselor direcţii reprezentate de mişcările politice "practice" şi ale formulărilor corespunzătoare filosofice teoretice, astăzi considerate a fi fost din punct de vedere ideologic direcţii cu tendinţe conservatoare, liberale şi socialiste (respectiv comuniste), au influenţat puternic ideile moderne despre democraţie. În cele ce urmează vom trece în revistă teoriile unor clasici precum Edmund Burke, John Stuart Mill şi Karl Marx, punând accentul pe elementele democratice din ideile şi argumentele acestora.

[începutul paginii]

În lucrarea sa Reflections on the Revolution in France de la 1790, Edmund Burke criticase Revoluţia Franceză, pronosticând teroarea iacobină. În opinia lui Burke, poporul francez, condus de "500 de avocaţi şi de preoţi săteşti" îşi călca în picioare regele şi întreaga ordine şi tradiţie moştenită, înscenând un început cu totul nou în loc să-şi ia în serios propriile experienţe politice. Pentru a înţelege ce vroia să spună Burke trebuie să vedem cum sunau teoriile sale.

Burke pleca de la premisa existenţei unui stat fundamentat pe istorie, pe tradiţii şi obiceiuri specifice. Ordinea politică devenea astfel o expresie a acestor valori, având nevoie de ele pentru a se putea legitima. În acest context, Burke a apelat la conceptul de "prejudecăţi" în sensul de noţiuni valorice care trebuie să existe în fiecare societate şi care se reflectă în simbolurile, comportamentele şi instituţiile statului. Aceste "prejudecăţi" făceau ca virtuţile omului să devină un mod de viaţă.

[începutul paginii]

Această teorie a constituit o deviere de la teoriile contractului social ale secolelor XVII şi XVIII. Prin urmare, starea naturală, aşa cum apărea ea la Hobbes sau la Locke, se prezenta cu totul altfel, mai mult, societăţile care dovedeau că îşi păstrează tradiţiile, erau considerate a se afla în permanenţă într-o "stare naturală". Natura omului era aşadar de a fi o fiinţă determinată istoric şi social; acest lucru nu este nici bun, dar nici rău, ci un rezultat logic al socializării sale.

În afara statului nu poate exista nici libertate şi nici drepturi. Doar statul, ca reprezentare a ordinilor valorice moştenite, poate garanta libertatea oamenilor. Scopul statului este, în opinia lui Burke, de a spori utilitatea cetăţenilor săi - concept ancorat încă din procesul divin al Creaţiei, acesta fiind de fapt şi esenţa conservatorismului lui Burke. Burke era o persoană extrem de religioasă, care gândea că lumea este o creaţie a lui Dumnezeu, iar statul, mijlocul prin care Domnul înţelege să desăvârşească făptura umană. Burke a văzut Revoluţia engleză nu ca pe o înnoire, ci ca pe o reconsiderare a tradiţiilor mai vechi, o restaurare a ordinii străbune.

Societatea constituie în viziunea lui Burke baza bunei ordini. El refuză orice fel de schimbări radicale, ceea ce implică şi menţinerea unei aristocraţii "lăsate de Dumnezeu", a unei clase sociale care este capabilă în mod natural să scoată în evidenţă pe cei mai buni membri ai săi. Spiritul inovator este pentru Burke o trăsătură a personalităţilor mediocre şi limitate. Cercul se închide şi astfel se explică şi faptul de ce acest reformator conservator, tradiţionalist şi iluminist a spus ce a spus despre Revoluţia Franceză.

Argumentele lui Burke nu au fost preluate în cele ce au urmat doar de către conservatori, ci şi de contrarevoluţionarii catolici sau de romantici, ba chiar şi "List der Vernunft" a lui Hegel ar fi putut fi inspirată din teoriile lui Burke. Acestea mai sunt relevante şi astăzi în parte, fiind amintite în cadrul unor dezbateri cu privire la teoria democraţiei. Totuşi poziţia adoptată de Burke este, dacă e să o analizăm în amănunţime, în cea mai mare parte depăşită.

[începutul paginii]

Începuturile liberalismului englez şi european s-au făcut remarcate în disputa dintre Edmund Burke şi rivalul şi colegul său de partid, Charles James Fox. În vreme ce Burke a ales să apeleze la tradiţii, punând astfel bazele conservatorismului, Fox se interesa mai degrabă de libertatea individului faţă de stat şi de orice formă de represiune. Liberalismul s-a impus cu timpul, asta şi pentru că Burke era cu totul orb în ceea ce privea problemele economice. Unul dintre întemeietorii liberalismului politic a fost James Mill, tatăl lui John Stuart Mill, şi Jeremy Bentham. Dar de abia John Stuart Mill a reuşit să dea forma finală a acestor teorii.

John Stuart Mill spunea că omul se deosebeşte de celelalte creaturi prin capacitatea sa de a raţiona şi de a decide cu privire la mijloacele şi scopurile activităţilor sale. Prin ridicarea omului la statutului de fiinţă spontană şi creatoare, Mill a considerat individualismul ca scopul cel mai de preţ al acestuia. Pentru a atinge această stare ideală, omul trebuie să beneficieze de libertate: libertatea de exprimare şi evaluare a opiniilor şi dorinţelor. Scopul desăvârşirii individului este desăvârşirea societăţii, pentru că, cu cât mai mare este gradul de individualitate, cu atât mai mare este şi gradul de civilizaţie al unei societăţi, garantând astfel "fericirea întregii comunităţi". Fericirea oamenilor nu este însă fericirea individului, ci fericirea celuilalt, şi astfel, a întregii omeniri. Dat fiind însă faptul că această morală nu are (încă) valoare universală, educaţia şi legile trebuie să inducă o stare în care să predomine libertatea şi virtuţile. Prin înmulţirea acestor virtuţi, societatea se va desăvârşi atât de mult încât într-o bună zi nu va mai fi nevoie de conducere. Interesul principal al lui Mill se concentra mai ales asupra întrebării cum ar putea arăta cea mai bună variantă de stat provizoriu.

[începutul paginii]

Mill considera că problema fundamentală a societăţii engleze moderne era conformitatea acesteia, exprimată prin interese, speranţe şi activităţi aparent identice. Pentru a împiedica o tiranie a maselor ce ar fi putut rezulta din acest fapt - una dintre marile probleme care ar putea apărea într-o democraţie, statul trebuia să ia anumite măsuri de precauţie, care să protejeze minorităţile şi libertăţile acestora. Mill crede aşadar în democraţie, dar doar atâta vreme cât societatea nu a atins încă starea ei ideală. El crede că democraţia este cea mai bună formă de stat. Pentru ca oamenii şi societatea să se poată desăvârşi este nevoie de participare şi competenţă. Toţi oamenii, indiferent de sex sau de clasă socială, trebuie să participe la procesul electoral. Mill trece factorul competenţă doar celor mai înţelepţi, virtuoşilor şi celor educaţi, indiferent de avuţia lor. Doar ei pot reprezenta poporul în parlamente, în locurile în care se dezbate pe teme controverse şi în care se încearcă a se găsi adevăruri. Forma reprezentativă de conducere a statului propusă de Mill se caracterizează aşadar printr-o supremaţie a elitelor, limitată temporal. În plus, Mill se declară în favoarea dreptului de vot pluralist, persoanele educate dispunând datorită competenţelor care le revin de mai multe voturi.

Această teorie a fost deseori supusă criticilor, mai ales în ceea ce privea credinţa lui Mill într-o mântuire a lumii. Spre deosebire de liberalii de mai târziu, John Stuart Mill a intuit însă că o ideologie liberală care face din idealul unei vieţi mai bune o chestiune privată, poate deschide calea spre o conştiinţă redusă la eficienţa tehnică şi economică.

[începutul paginii]

Şi Karl Marx susţinea idealul libertăţii umane, el nu se concentra însă ca Mill pe libertatea individului faţă de constrângerile din exterior, ci sublinia necesitatea stopării definitive a înstrăinării omului de sine însuşi într-o societate dreaptă. Marx nu a fost un teoretician al democraţiei în sensul strict al cuvântului, totuşi unele aspecte centrale din criticile sale aduse capitalismului şi burgheziei interesante pentru acest domeniu. Printre operele sale cele mai cunoscute se numără Manifestul partidului comunist, scris în 1848 împreună cu Friedrich Engels la însărcinarea Uniunii Comuniştilor, precum şi lucrarea sa cea mai importantă, Critica economiei politice, la care a lucrat până la moartea sa din anul 1883. Engels, care i-a supravieţuit lui Marx 12 ani, a încercat să întregească în mod sistematic "socialismul ştiinţific" al lui Marx, fapt care a constituit un teren deosebit de fertil pentru interpretările eronate ale scrierilor lui Marx. Astfel transpar şi problemele care survin în cadrul exegezei teoriei marxiste: pe de o parte, ediţia incompletă şi necritică şi, pe de cealaltă, modul creativ de receptare de către socialiştii şi comuniştii de mai târziu. În plus, lucrările lui Marx nu constituie un sistem filosofic închis, ele sunt caracterizate de schimbări de direcţie, ba chiar şi de rupturi totale cu trecutul teoretic. În scurta prezentare ce urmează vom încerca să arătăm care au fost temele şi poziţiile centrale abordate de Marx în operele sale.

[începutul paginii]

Dacă în această fază, omul şi conştiinţa sa mai apăreau încă în primul plan, în cele ce au urmat, Marx s-a dedicat din ce în ce mai mult premiselor materiale necesare pentru transformarea raporturilor curente. În Manifestul partidului comunist, Marx scria că "istoria tuturor societăţilor este o istorie a luptei de clasă", care "a rezultat de fiecare dată într-o transformare revoluţionară a întregii societăţi sau într-o decădere comună a tuturor claselor angajate în luptă". La fel ca istoria spirituală a lui Hegel, şi istoria marxistă a luptei de clasă va ajunge la final: la Marx, acest final înseamnă desfiinţarea prin acţiuni revoluţionare a ultimei forme antagoniste de societate, capitalismul.

Declinul capitalismului este prefigurat de Marx şi de Engels după cum urmează: capitalismul îi face pe muncitori să degenereze, înstrăinându-se de produsele muncii lor şi astfel şi de ei înşişi, devenind simple instrumente şi factori de producţie. Odată cu progresul industrializării, o mare parte din societate va se va degrada, iar "proletariatul", care s-a transformat între timp într-o clasă revoluţionară, se va extinde şi va aduce la lumină toate paradoxurile existente, astfel încât va putea începe o revoluţie proletară care va fi şi ultima revoluţie din istoria omenirii. Comuniştii, singurii care cunosc condiţiile, mersul şi rezultatele mişcării proletare, sunt doar promotorii acestei evoluţii istorice necesare. Totuşi Marx nu dezvăluie în nici una dintre lucrările sale cum ar putea arăta noua societate după această revoluţie finală.

Dezamăgit de rezultatele Revoluţiei de la 1848, Marx se dedică economiei încercând să identifice legile de dezvoltare ale capitalismului, făcând uz de termeni precum "capital", "proprietate", "muncă", "bani", "marfă" sau "piaţă". În centrul atenţiei sale se află în continuare problema înstrăinării omului şi găsirea unei căi potrivite de a depăşi această stare prin desfiinţarea proprietăţii.

Marx a greşit cu siguranţă atunci când a formulat unele ipoteze. Un exemplu elocvent se găseşte în filosofia sa materialistă, centrată pe lupta de clasă, sau în conceptul unei revoluţii a proletariatului ca răspuns la antagonismele societăţii capitaliste. În schimb, teza sa cu privire la necesitatea extinderii permanente şi neîntrerupte a pieţelor şi problematica înstrăinării rămân în continuare importante.

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode