 |
Statul
în antichitate
|
Astăzi, ceea ce înţelegem
prin "idei politice" poate fi echivalat cu termeni precum "idei
despre stat". O asemenea explicaţie care pune sub semnul egalităţii
"politicul" cu "statul", ar fi fost însă pentru
antichitate mult prea limitată. Pentru că lumea antică nu cunoştea
nici conceptul abstract de "stat" şi nici ceea ce înţelegem
noi prin el astăzi — varianta mai simplă a cuvântului latin status
= stare, situaţie. Putem recunoaşte astfel faptul că "statul"
antic era resimţit cu mult mai mult decât în zilele noastre ca o
comunitate de persoane: statul atenial erau "atenienii", cel spartan, "spartanii",
iar cel roman, "poporul roman" (populus Romanus). După cum
consemna istoricul atenian Tucidide în 413 î. Chr., compatriotul său
Nikias vorbea trupelor sale după cum urmează: "Statul este compus
din oamenii săi" (7,77,7). Pentru Cicero, statul (res publica =
afacerile publice) şi "afacerile poporului" erau identice (De re
publica 1,39). Chiar şi Augustin îi consola în 410 d. Chr. pe creştini,
după ce Oraşul Etern fusese cucerit de goţi: Roma (adică
statul roman, nu doar oraşul), este ea oare altceva decât romanii? (Sermo 81,9).
[începutul paginii]
Caracterul personal al statului nu
depindea de cum erau distribuite puterea şi competenţele în
interiorul ţării. El era acelaşi atât pentru democraţia
ateniană cât şi pentru aristocraţia spartană, neschimbându-se
oficial nici la
Roma, odată cu trecerea de la Republică la Imperiu. Acesta a fost
şi motivul pentru care în monarhiile tradiţionale din lumea greacă
regii nu apăreau niciodată cu titlul lor; regele Filip al Macedoniei
era pur şi simplu "Filip, fiul lui Amyntas". Doar domnitorii
ne-greci se deserveau de titluri regale, dovedind astfel grecilor că nu
dispuneau de o comunitate statală adevărată; de abia sub influenţa
persană, regii eleni au început să adopte cu timpul titlurile regale.
Caracterul statal al unei astfel
de comunităţi consta în faptul că oferea membrilor acesteia o
ordine juridică în interior şi protecţie în exterior; în acelaşi
timp, el mai constituia şi o ordine religioasă. Provenienţa comună
(fictivă), instituţiile sau teritoriul nu erau elemente constitutive
ale statalităţii. Comunitatea statală era înţeleasă de
toată lumea ca o formă de organizaţie menită să înlesnească
atingerea unor anumite scopuri. Teoriile antice de constituire statală
ridicau din acest motiv necesitatea la rangul de cauză (uneori unică)
a uniunilor statale, chiar şi Aristotel deschizându-şi Politica cu
observaţia următoare: "Pentru că vedem că toate statele
sunt nişte comunităţi şi că toate comunităţile
au fost create într-un scop..." (...).
[începutul paginii]
Ideea politică a antichităţii
presupunea în primul rând regulile convieţuirii în cadrul comunităţii
statale, având, în contrast cu zilele noastre, mai mult de-a face cu justiţia,
morala şi religia decât cu
"politica", guvernarea şi cu funcţiile. Existau anumite
reguli care alcătuiau o Constituţie nescrisă, iar cei care
reflectau la aceste reguli nu analizau pur şi simplu o situaţie
politică sau socială; nici chiar cercetările mai specializate nu
erau "ştiinţă pură". Criticile aduse situaţiei
de la acea vreme erau de fapt o critică la adresa membrilor comunităţii
statale, aceste critici vizând reformarea situaţiei, ceea ce, iarăşi,
însemna ameliorarea moralităţii membrilor comunităţii (...).
Critica şi reforma ca trăsături
principale ale ideilor politice antice ne arată că ele s-au aflat într-o
strânsă legătură cu situaţia istorică, fără
acest context istoric ele neputând fi înţelese.
[Klaus Rosen; din: Hans Fenske ş.a., Geschichte der
politischen Ideen. Von Homer bis zur Gegenwart, Frankfurt/Main 1987]
[începutul paginii]
