În următorul text vom discuta despre elementele fundamentele şi particularităţile filosofiei politice moderne. Ce s-a schimbat odată cu intrarea în modernitate? Ce elemente ideologice noi au apărut? Ce imagine a lumii promovează epoca modernă?

[începutul paginii]

Aristotel a pus bazele filosofiei politice ca disciplină autonomă. Ideile sale îşi mai găsesc relevanţă şi astăzi. Mulţi termeni impuşi de acesta mai sunt utilizaţi şi în zilele noastre. Nu trebuie să trecem însă cu vederea faptul că filosofia politică modernă a adus cu sine o schimbare decisivă a fluxului ideatic, ceea ce a însemnat şi o schimbare a însemnătăţii conceptului de politică.

Omul aristotelic era o fiinţă politică de la natură; cea mai bună lucrarea a omului era polisul, statul. Pentru că, la Aristotel, fiinţa umană se măsoară prin lucrările sale desăvârşite. Aceste lucrări constituie ţelul suprem al strădaniilor umane, motivul existenţei omului. Aristotel măsoară activităţile umane  după rezultatul lor. El nu întreabă: ce poate realiza omul? care sunt limitele capacităţii sale de acţiune? El întreabă: ce lucrare i se potriveşte omului prin natura sa? ce condiţii stimulează sau împiedică omul să-şi îndeplinească acest ţel suprem? Aristotel pleacă aşadar de la o lucrare pre-existentă ca ţel suprem al activităţilor umane. De aici derivă el şi capacităţile umane necesare pentru atingerea acestui ţel.

[începutul paginii]

O altă procedură pleacă în sens opus, de la analiza capacităţilor umane, pentru a deriva din acestea ţelul. În primul caz, capacităţile sunt derivate din lucrarea pre-dată; în cel de-al doilea, capacităţile umane sunt măsurate după posibilităţile pe care le deţin, nu pentru a le raporta la o lucrare specifică, ci pentru a vedea care sunt graniţele fezabilităţii. Esenţa fiinţei umane nu mai poate fi descrisă pe temeiul lucrării pe care o desăvârşeşte mulţumită naturii sale, aceasta ne mai raportându-se la o lucrare specifică. Ea este determinată mai mult de ceea ce poate fi realizat; iar acest lucru este altul decât ceea ce nu poate fi realizat şi care nu poate fi atins.

Prima întrebare are la bază presupunerea că lumea este asemenea unei case ordonate, în care toate lucrurile îşi găsesc un loc natural. Acest loc natural este pre-dat de lucrarea pe care omul o execută în virtutea esenţei fiinţei sale. Aceasta este viziunea aristotelică asupra cosmosului.

Cea de-a doua întrebare porneşte în schimb de la premisa că aceste capacităţi umane nu pot fi legate de nici o lucrare specifică; această lucrare este întotdeauna finită, putând fi astfel mereu îmbunătăţită  şi extinsă. Lumea nu mai este aşadar o casă gata construită, desăvârşită, ci un şantier pe care se lucrează permanent, şi nu doar pentru a o desăvârşi, ci mai ales pentru a o ameliora. Graniţele acestor lucrări de construcţie sunt puse de caracterul limitat al capacităţilor umane şi de caracterul regulat al materialului de construcţie. Progresul şi îmbunătăţirile sunt însă cu totul posibile în limitele acestei graniţe. Constructorul procedează întocmai ca un cuceritor pe pământul cucerit: fiecare nouă graniţă pe care o atinge victorios nu este decât o nouă limitare a activităţilor sale, care îl cheamă să o depăşească luptând — aceasta este atitudinea fundamentală din filosofia modernă. Pentru Aristotel ceea ce îl îndeamnă la cugetare este sentimentul primordial, mirarea, sentimentul de surprindere pe care îl au oamenii când recunosc ordinea bună şi frumoasă a lumii. Modernitatea filosofează în schimb pe motivul îndoielii cu privire la capacitatea oamenilor de a trece peste propriile limitări pentru a se dezvolta cât mai mult.

[începutul paginii]

René Descartes (1596-1650) a fost primul care a apelat la justificările moderne al filosofiei, în "Meditaţiile metafizice" (1641).

(...) Toate cunoştinţele dobândite ale oamenilor trebuie supuse unei examinări critice. Metoda prin care se efectuează această examinare este îndoiala, chestionarea pretenţiei de-a şti ceva anume, de a considera un lucru cert şi adevărat. Pe ce se bazează însă certitudinile şi adevărurile umane? La această întrebare încearcă să răspundă Descartes.

(...) Vom da un singur exemplu. Dacă susţin că cercul are patru colţuri, atunci am tot dreptul să contest veridicitatea acestei afirmaţii. Ceea ce nu poate fi contestat în această afirmaţie a mea este faptul că eu însumi am susţinut acest lucru. Că Eul, persoana care a făcut această afirmaţie, indiferent cât de adevărată sau falsă ar fi ea, este sursa şi motivul tuturor afirmaţiilor şi astfel şi sursa şi motivul certitudinii şi a incertitudinii, a adevărului şi neadevărului. Astfel se descoperă sursa, fundamentul de neclintit al întregii cunoaşteri: certitudinea Eului care gândeşte. Această certitudine, conştiinţa de sine a propriei persoane care gândeşte şi cunoaşte este  — conform lui Descartes — incontestabilă; pentru că ea este baza, condiţia care face posibilă îndoială. "Gândesc, deci exist" (cogito, ergo sum) este principiul pe care se sprijină întreaga cunoaştere umană şi prin aceasta, şi filosofia.

Metoda aplicată de noua filosofie este întoarcerea privirii omului către sine însuşi, măsurarea propriilor capacităţi, pentru a fixa limitele dintre ceea ce poate fi atins şi ceea ce nu poate fi atins, un procedeu numit ro întoarcere la sine.

Eul, fiinţă raţională, se află la baza întregii cunoaşteri. Această calitate a eului poartă denumirea latină de sub-iectum. Filosofia modernă, care pleacă de la premisa existenţei Eului ca bază a cunoaşterii poate fi astfel pe drept numită filosofia subiectivităţii.

[începutul paginii]

(...) La Descartes, filosofia teoretică, metafizica, se află în centrul atenţiei. Noua filosofie a subiectivităţii vizează însă şi filosofia practică. Omul ca Eu, înzestrat cu introspecţie şi cu posibilitatea de evaluare a propriilor capacităţi, va servi ca sursă de inspiraţie şi pentru filosofia practică şi politică.

(...) Filosofia politică a subiectivităţii se concentrează pe oameni, întrebând de ce au aceştia nevoie să-şi reglementeze statal convieţuirea. Ea răspunde la această întrebare cu un experiment. Ea ignoră tot ceea ce omul datorează convieţuirii statale, plasându-l într-o stare fără stat, într-o stare naturală . În această stare, omul se eliberează de toate constrângerile statale; aici îşi poate demonstra adevărata esenţă, tendinţa de auto-prezervare. În calitatea lor de fiinţe care se auto-prezervă, oamenii sunt cu toţii egali. Spre deosebire de Aristotel, care pretindea că există o inegalitate naturală între oameni şi care stipula egalitatea dintre cetăţenii aceluiaşi stat, modernitatea susţine că toţi oamenii sunt egali de la natură; faptul că indivizii nu dispun de puteri fizice şi intelectuale egale nu schimbă cu nimic din această egalitate de principiu a vieţii, presupusă de tendinţa omului de a se auto-prezerva. Dacă însă oamenii tind nelimitat să-şi asigure şi optimizeze această auto-prezervare, concurenţa îi va conduce într-o stare nesigură şi periculoasă. Ei se vor vedea nevoiţi să limiteze această tendinţă stabilindu-şi reciproc graniţe, pentru a crea o stare de siguranţă şi de pace: starea statală.

[începutul paginii]

Punctul de plecare în crearea statului este aşadar o determinare umană, auto-prezervarea aflându-se însă pe primul loc. În funcţie de cum apare un om, dacă el este considerat în mod pesimist, ca o persoană agresivă, sau în mod optimist, ca o fiinţă sociabilă, aşa apare şi concepţia despre stat. În toate cazurile însă, statul are datoria să menţină şi să impună acordurile odată încheiate, chiar şi prin forţă fizică. Antropologia pesimistă vede statul ca pe o structură dotată cu puteri nelimitate. Antropologia optimistă se bazează pe încrederea acordată de cetăţeni statului, care îi conduce în mod drept, astfel încât nu este nevoie decât un minimum de stat.

Filosofia politică a subiectivităţii pleacă de la premisa determinării omului, de la o antropologie politică. Aceasta motivează necesitatea existenţei statului ca garant al siguranţei auto-prezervării, ca garant al convieţuirii paşnice, gradul de înzestrare a statului cu putere depinzând direct de principiile antropologice.

Dacă Aristotel definise scopul statului ca fiind o viaţă bună pentru oameni, modernitatea vede ca ţel al convieţuirii în forma organizată statală garantarea auto-prezervării individuale, garantarea păcii. Această garantare a păcii constituie elementul de bază care oferă legitimitate statului în epoca modernă: mai întâi garantarea păcii în interior, în timp ce garantarea păcii în exterior cade în competenţa statelor.

[începutul paginii]

Dar cum se produce trecerea de la starea naturală la cea statală? Filosofia politică modernă răspunde într-un glas: prin încheierea unui contract. În acest contract libertatea nelimitată de auto-prezervare a individului este limitată astfel încât să poată exista libertatea individuală a tuturor oamenilor care convieţuiesc în pace. Toţi trebuie să renunţe la dreptul său neîngrădit, să accepte aceste limitări, primind în schimb garanţia securităţii şi a unei convieţuiri paşnice. Toţi oamenii au dreptul naturalla auto-prezervare. Acest drept nu le poate fi negat, pentru că acest lucru ar însemna însăşi negarea existenţei. Acest drept poate fi însă limitat, pentru ca drepturile inalienabile ale tuturor oamenilor să poată exista. Aceste limitări sunt codificate sub forma unor legiOmul are de la natură drepturi inalienabile, nu există însă şi o lege naturală; pentru că legea, o limitare a libertăţilor, se sprijină pe un acord liber şi egal, pe scurt — pe un contract.

În starea naturală, toţi oamenii tind să-şi asigure în modul cel mai optim funcţia de auto-prezervare, ceea ce duce la conflicte, pentru că fiecare nu-şi apără decât propria poziţie. Oamenii nu pot să îşi soluţioneze conflictele în mod direct. De aceea, ei sunt nevoiţi să convină asupra celor ce urmează:

în primul rând asupra regulilor generale de soluţionare a conflictelor, asupra legilor;

în al doilea rând asupra unei instanţe neutre, care poate da un verdict neutru, care are în vedere părţile conflictuale.

[începutul paginii]

În epoca modernă, originile statului au fost explicate cu ajutorul modelului juridic: Statul este înfiinţat ca o putere neutră care soluţionează conflicte, garantând astfel o convieţuire paşnică. Sunt necesare astfel două condiţii: pe de o parte, supremaţiape de altă parte, supremaţia legii trebuie să fie ancorată prin înfiinţarea unei instituţii care monopolizează justiţia cu dreptul rezervat de a apela la mijloace de violenţă fizică. Acestei instituţii îi revine sarcina de a garanta că deciziile judecătoreşti se sprijină pe legile existente; de aceea ea are nevoie de mijloace violente. Structura modernă a statului trebuie să fie prin urmare o structură juridică: filosofia politică se transformă astfel în ştiinţe juridice, statul legitim, legitimat raţional, este un stat de drept.

Constituirea statului pe baza unui tratat se sprijină pe două acte juridice. În starea naturală domneşte haosul social, care nu se supune nici unei reguli ordonatoare. De aceea, oamenii trebuie să fie de acord să trăiască într-o comunitate care este reglementată de legi. Ei trebuie să încheie un pact de asociere (pactum unionis), prin care să se unească într-o structură politică. Dar acesta nu este de ajuns. Ei mai trebuie să înfiinţeze şi o putere statală care să vegheze la respectarea legilor şi care să le impună pe acestea. Acest pact de asociere trebuie să fie urmat de un pact de supunere (pactum subiectionis), menit să îl completeze. Este greu să explicăm acum care sunt relaţiile dintre aceste două pacte, în istoria filosofiei politice moderne fiind propuse diferite modele, de la modelele care subliniau importanţa supunerii la cele care o accentuau pe cea a asocierii, de la cele care propuneau un stat mai degrabă autoritar la cele care propuneau unul mai degrabă democratic.

[din: Eberhard Braun/Felix Heine/Uwe Opolka, Politische Philosophie. Ein Lesebuch. Texte, Analysen, Kommentare, Reinbek 1984]

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode