|
|
|
Cuprins:
În secolele din "perioada de tranziţie", din aşa numitele "dark ages", care au urmat valurilor de migraţie a triburilor greceşti din secolele XII-XI î.Chr., s-a cristalizat acea structură etnică care avea să devină definitorie pe tărâm grecesc şi care cuprindea triburile eoliene, ionice şi dorice. În aceeaşi perioadă s-a conturat şi o religie şi o mitologie comună, transmisă iniţial oral. Începutul "perioadei arhaice" imediat următoare (cca. 800-500) s-a caracterizat prin constituirea literaturii greceşti, prin tranziţia de la conducerea ţării de către un rege la supremaţia nobilimii, prin dezvoltarea polisului şi prin acţiunile colonizatoare greceşti. Constitutiv pentru fenomenul polisului (al "oraşului-stat") a fost delimitarea coloniilor urbane şi a zonelor agricole dimprejurul acestora de restul teritoriului, câştigarea independenţei statale şi economice în afară (eleutheria, autarkia) şi crearea structurii interne a polisului, înţeleasă ca o comunitate politică, economică, religioasă şi culturală. Polisul se concentra de regulă în jurul unei cetăţi fortificate (acropolis), deseori aflată pe teritoriul ocupat odinioară de micenieni. Cam în aceeaşi perioadă în care au apărut polisurile, în majoritatea comunităţilor greceşti din secolul VIII î.Chr. monarhia fusese înlocuită de supremaţia nobilimii, care ocupa cele mai înalte funcţii nou-create în stat. La Atena, începând cu anul 683/82, arhonţii s-au aflat la conducere, primii dintre aceştia fiind probabil Archon Eponymos, care a şi împrumutat numele acestui fenomen şi care a preluat principalele atribuţii ale regelui şi ale bazileului. Mai târziu, la aceste funcţii supreme s-a adăugat cea de polemarchos, de căpetenie a armatei, şi cele şase funcţii juridice, aşa numitele thesmothetes, clasicul număr al celor nouă arhonţi atenieni fiind astfel rezultatul unei dezvoltări ce s-a întins pe o durată mai mare de timp. După ce erau numiţi, arhonţii erau acceptaţi în sfatul nobililor (areiopag), căruia îi reveneau, pe lângă funcţiile generale de control al statului, şi sarcini de drept penal. Marea masă a poporului liber (demos) se puteau implica în viaţa politică prin participarea la adunarea populară (ekklesia) creată în secolele VIII-VII - la acea vreme încă slab constituită, dar care în jurul anului 600 a dobândit caracter instituţional, devenind în secolul V organismul central al polisului, care decidea în probleme de politică internă şi externă. În afara comunităţii politice şi juridice a cetăţenilor Atenei se aflau sclavii. Supremaţia politică a nobilimii, care se sprijinea pe o superioritate economică şi implicit, militară, a început să se clatine în secolul VII din pricina transformărilor rapide din societate: factorii care au condus la acest proces au fost, pe de o parte, pierderea rolului dominant pe care îl jucase nobilimea în conducerea războaielor, acesta fiind preluat de phalanx, armata cetăţenilor, iar pe de cealaltă, sărăcirea, pierderea drepturilor şi luarea în sclavie a multor ţărani de către nobilii latifundiari, fapt care a întărit numărul acelora care revendicau ştergerea datoriilor, reîmpărţirea pământurilor şi codificarea legilor. În această fază de pierdere a puterii de către nobili şi de amplificare a tensiunilor sociale, în unele polisuri greceşti a ajuns la putere aşa numita tiranie. În alte oraşe, puterea a căzut în mâinile unor arbitri sau legiuitori. La Atena, după încercarea eşuată a lui Kylon de a instaura tirania (cca. 635), în 624 Dracon a fost însărcinat să stabilească în scris legea şi să reinstaureze principiul egalităţii în drepturi. Astăzi nu ne-a mai rămas din aceste legi decât o parte din dreptul penal. Principalele inovaţii aduse de Dracon erau distincţia făcută între crimă şi omucidere, şi abolirea vendetelor. Urmărirea criminalului cădea în continuare în sarcina părţii vătămate, aceasta trebuia să obţină însă acum aprobarea justiţiei. Pedepsirea făptaşilor a căzut în atribuţiile statului de abia pe parcursul secolului V. Legile "draconice", aşa cum le înţelegem noi astăzi sunt acuzate pe nedrept că ar fi fost extrem de dure. Ele au deschis calea spre o mai mare siguranţă, nerezolvând însă problemele politice şi sociale. Situaţia rămasă în continuare problematică la nivelul politicii interne a Atenei au făcut ca din pricina temerilor nobilimii faţă de potenţialele transformări revoluţionare, a condiţiilor precare de viaţă a micii ţărănimi sărăcite şi a dorinţei neîmplinite a cetăţenilor ne-nobili de a participa la procesul de decizie politică, părţile aflate în conflict să ajungă la un compromis în 594/93 î.Chr. şi să îi confere funcţia de arbitru (diallaktes) lui Solon, membru al familiei aristocrate a medontizilor. Opera sa legislativă a fost marcată de spiritul echilibrului, al dreptăţii (dike) şi al "bunei ordini" (eunomia). Problemele cele mai arzătoare, înglodarea în datorii şi intrarea în sclavie a ţăranilor le-a rezolvat dictând ştergerea generală a tuturor datoriilor. În plus, el a interzis oamenilor să pună gaj asupra proprie persoane, fapt care constituia principala sursă a sclaviei din pricina cumulării de datorii, iar cei luaţi în sclavie în acest fel şi vânduţi în străinătate au fost răscumpăraţi. Fireşte că această interdicţie pusă însclăvirii se limita doar la cetăţenii atenieni. Pe lângă alte legi menite să sprijine meşteşugurile şi implicarea în politică a cetăţenilor, Constituţia elaborată de Solon (cunoscută mai târziu sub numele de "timocraţie", în care drepturile politice depindeau de avere) a avut o importanţă deosebită: celor trei clase sociale menţionate în aceasta, aşa numiţii hippeis ("călăreţi"/latifundiari bogaţi), zeugiţi (hopliţi/ţărani şi meşteşugari cu venituri medii) şi theţi (persoane cu arme uşoare/mica ţărănime şi meşteşugarii cu venituri limitate, salariaţii), Solon le conferea o anumită parte din recoltă (măsurată în buşeli, cca. 52 litri), legând drepturile politice ale cetăţenilor de aceste părţi cuvenite, din clasa hippeis-ilor distingându-se un grup superior, cel al pentakosiomedimnoi ("de cinci sute de buşeli"), singurii care au putut face parte la început din grupul arhonţilor. În plus, Solon a conferit poporului, prin înfiinţarea unor noi instituţii politice, Sfatul celor 400 (boule) şi a tribunalului poporului (heliaia), noi instrumente de influenţare a vieţii politice. La început, ordinea timocratică nu a schimbat cu nimic distribuţia practică a puterii, dar avea să o facă pe viitor, atunci când, luând în considerare mobilitatea socială, a legat modificările de statut politic de cele de ordin economic şi social. Reformele lui Solon au contribuit la consolidarea polisului atenian, nemodificând însă în mod radical structurile sociale şi politice ale acestuia. Dacă măsurăm reformele lui Solon după ceea ce vizau acestea - consolidarea politicii interne a Atenei, atunci putem spune că ele au eşuat: problemele sociale, ca de exemplu cele cu care se confrunta mica ţărănime, nu fuseseră soluţionate, lupta pentru putere a nobilimii care dorea să îşi păstreze arhontatul pentru sine a fost în prima jumătate a secolului VI î.Chr. mai înverşunată decât oricând. Istoria spune că în această luptă internă se confruntau trei grupări diferite: grupul din jurul nobilului Lykurg, cel din jurul lui Megakles şi cel din jurul lui Peisistratos. Susţinut de adepţii săi, ţărani săraci şi zilieri din estul Aticii şi de o mare parte a populaţiei ateniene, care i-a pus la dispoziţie o gardă de corp, popularul Peisistratos l-a învins în război pe Megara (565), ajungând la conducerea Atenei în 561/60, conducere care şi-a consolidat-o de abia după două exilări şi doar cu ajutorul mercenarilor din străinătate (539/38). Tiranul a păstrat constituţia în vigoare a polisului, cele mai înalte funcţii erau rezervate însă membrilor familiei sale şi nobililor care i se supuneau. Adversarii acestuia au fost exilaţi sau au trebuit să aleagă singuri calea exilului. Puterea lui Peisistratos se sprijinea pe trupe de mercenari şi pe ajutorul dat de aliaţii din străinătate. Cele mai importante realizări ale acestuia au fost: introducerea unor judecători locali, evident instalaţi pentru a submina resturile jurisdicţiei aristocratice, ajutorul generos dat micii ţărănimi prin acordarea de împrumuturi, înfiinţarea unor noi colonii şi o activitate susţinută de ridicare a unor noi construcţii. Chiar dacă acestea au fost măsuri menite să-i consolideze puterea, importanţa istorică a tiraniei lui Peisistratos este indiscutabilă: în această perioadă, economia şi societatea ateniană a fost consolidată, oraşul cunoscând în cea de-a doua jumătate a secolului VI o adevărată înflorire economică. După moartea lui Peisistratos din 528 sau 527, fiii săi Hipparchos şi Hippias au preluat puterea. Hipparchos a fost asasinat în anul 514 din motive personale de cei care mai târziu aveau să fie numiţi "ucigaşii tiranului", Harmodios şi Aristogeiton, fratele său Hippias a fost înlăturat de la putere în anul 510. Tiraniile şi-au consolidat puterea şi în alte polisuri greceşti în secolele VII şi VI. Factorul determinant în acest sens a fost criza de legitimare a nobilimii implicate în lupta pentru putere, tensiunile sociale sporite şi dorinţa de emancipare a ţărănimii mijlocii. Cei mai cunoscuţi sunt tiranii Kypselos (660-28) şi Periandru (cca. 628-587) din Corint, Clisthene din Sikyon (în prima treime a secolului VI), Lygdamis din Naxos (cca. 545-24) şi Polcrate din Samos (538-22). Trebuie să înţelegem că în această "veche tiranie", spre deosebire de ,noua tiranie" din secolele IV şi III, tiranul nu era doar un nobil avid de putere, ci şi un instrument al poporului dornic să urce pe scara socială. Funcţia istorică a tiranului a fost cea care a permis trecerea de la supremaţia nobililor la statul constituţional al hopliţilor, al cetăţenilor înarmaţi. Conotaţia negativă care se dă astăzi conceptului de tiranie, aceasta fiind deseori evaluată ca o structură totalitaristă şi cea mai nocivă din toate formele constituţionale, nu este justificată istoric şi se bazează de cele mai multe ori pe teorii mai noi care o confruntau cu democraţia secolului al V-lea. După căderea ultimului conducător din dinastia peisistratizilor, Atena a devenit în 508 î.Chr. din nou scena luptelor pentru putere a nobilimii. În cele din urmă, sprijinit de demosul căruia i se promisese reforme fundamentale, Clisthene s-a putut impune în funcţia de arhonte în anul 525/24, în faţa adversarului său Isagora. În centrul reformei clistheniene, prima constituţie reprezentativă din lume, se afla o nouă ordine a phylelor: cele patru phyle mai vechi, asociaţiile care serveau organizării politice şi militare ale Aticăi, aveau atribuţii sacrale, totuşi Clisthene a creat zece noi phyle, împărţind astfel Atica în trei regiuni distincte: oraşul Atena (Asty), interiorul ţării (Mesogeion) şi zona de coastă (Paralia). Fiecare dintre aceste trei regiuni era împărţită în alte zece unităţi (trittii). Noile phyle, compuse din câte o trittie din Atena, interiorul ţării şi zona de coastă, formau acum entitatea de bază de reprezentare politică (din fiecare phyle erau aleşi 50 de deputaţi pentru nou-creatul Sfat al celor 500) şi de organizare militară. Această nouă ordine a fost completată de împărţirea Aticii în 139 de comune (deme), entităţi locale auto-administrative. Este încă neclar dacă această reformă viza în primul rând creşterea numărului adepţilor lui Clisthene sau democratizarea vieţii statale, în contextul în care clicile nobiliare deveneau din ce în ce mai puternice. Ea a avut însă ca rezultat slăbirea puterii politice deţinută de nobilime, sprijinită pe adepţii locali şi, în al doilea rând, să împiedice dezvoltarea grupărilor locale, permiţând astfel mai multor clase sociale să desfăşoare activităţi politice în cadrul instituţiei Sfatului, al cărui 500 de membri erau schimbaţi anual. O altă inovaţie importantă atribuită lui Clisthene a fost ostracismul (ostrakismos), menţionat pentru prima oară în 487. În fiecare an, adunarea populară era întrebată dacă trebuie efectuat un astfel de "ostrakismos"; dacă răspunsul era pozitiv, în două luni, adunarea dispunea (cu un cvorum de 6000 de voturi) ca toţi cetăţenii să scrijelească pe un ciob de oală numele unui politician. Acel politician care întrunea majoritatea voturilor era exilat din Atica, fără a-şi pierde însă proprietăţile. Astfel se preîntâmpina creşterea puterii a unor anumiţi nobili. Alianţa Maritimă din Atica transformase Atena într-o putere maritimă. Paralel cu acest avânt înregistrat de oraş, dar şi stimulat de acesta s-a dezvoltat aşa numita democraţie radicală. Acest proces se datorează mai ales lui Ephialtes şi lui Pericle. Lucrarea acestora trebuie interpretată ca o reacţie faţă de politica aristocratului conservator Kimon şi a partidului oligarhic care îl sprijinea, care, în anii şaptezeci şi şaizeci, stăpânea peste Atena împreună cu aieropagul. În 462 î.Chr., reformatorii din jurul lui Ephialtes s-au folosit de absenţa lui Kimon pentru a-l da jos de la putere, fapt care a contribuit la decăderea Areiopagului. Singura competenţă pe care o mai deţinea acesta era juridisdicţia în cazul vendetelor. Funcţiile politice ale sfatului nobililor au fost preluate de adunarea poporului (ekklesia), de Consilul celor 500 (boule) şi de curtea cu juraţi (heliaia). Rezultatul acestor inovaţii democratice de la Atena a fost că demosul (totalitatea cetăţenilor cu drepturi depline, cu drept de participare la procesul politic, nu însă şi metoicii şi sclavii) a căpătat controlul asupra întregii vieţi publice. După asasinarea lui Ephialtes (461), Pericle (495/90-429) a fost cel care s-a distins la conducerea democraţilor. Pentru a implica cât mai mulţi cetăţeni în viaţa politică, purtătorii de funcţii, judecătorii şi membrii ekklesiei au primit diete (diurne). Aceasta a fost o măsură necesară, menită să compenseze lipsa oricărui fel de remuneraţii, care viza mai ales membrii celei de-a patra stări. Acestui grup social mai sărac al theţilor i-a fost dată, prin acordarea "banilor de distracţie" (theorikon), posibilitatea de a lua parte la sărbătorile şi spectacolele care se întindeau de multe ori pe multe zile la rând. [din: Helmut M. Müller ş.a., Schlaglichter der Weltgeschichte, Bundeszentrale für politische Bildung, Bonn 1992]
|
|
Teme:
Drepturile omului I
Personalităţi I Democraţie I
Partide
I Europa I
Globalizare
I
Naţiunile Unite
I Durabilitate
|
