Serverul educational D@dalos - Democratie: Tipuri de democratie

Democraţie

La întrebarea aparent simplă "Ce este democraţia?" nu se poate răspunde cu prea multă uşurinţă. Dicţionarele ne pot da o primă impresie (vezi Dicţionar), totuşi trebuie să avem în vedere şi cele două metode foarte diferite de definire a acestui concept - teoria identităţii şi cea a concurenţei (vezi Teorie). Pe de altă parte, în decursul istoriei s-au format tipuri diverse de democraţie, iar despre acest lucru vom vorbi în capitolul de faţă. În plus, vom mai încerca să delimităm sistemele democratice şi de cele totalitare şi autoritare (Delimitare). În afară de aceste texte mai puteţi consulta şi glosarul, în care sunt descrise pe scurt cele mai importante tipuri de democraţie. Cele două scheme amintite mai jos ilustrează aceste tipuri:

Schema 5: Tipuri de democraţie

Schema 6: Comparaţie - sistemul parlamentar vs. sistemul prezidenţial

Text 1: Sistemul parlamentar vs. sistemul prezidenţial

Text 2: Diversele tipuri de democraţie

[începutul paginii]

Sistemul parlamentar vs. sistemul prezidenţial

În democraţiile reprezentative - în sistemul parlamentar şi cel prezidenţial - poporul nu conduce în mod direct, transferându-şi puterea asupra unor organisme care guvernează în numele acestuia. Marea Britanie este considerată ţara de origine a sistemului parlamentar, cel mai des întâlnit tip de sistem constituţional. Cele mai multe state vest-europene au adoptat acest sistem politic, în timp ce Statele Unite ale Americii corespund modelului sistemului prezidenţial.

Dacă confruntăm aceste două sisteme - cel prezidenţial şi cel parlamentar - vom constata că există următoarele diferenţe de ordin formal:

	Preşedintele şi Congresul sunt aleşi în SUA în cadrul unor scrutine separate, în timp ce pentru sistemul parlamentar este necesară organizarea unui scrutin unic, atât pentru compunerea parlamentului, cât şi pentru cea a guvernului.
	Guvernul din sistemul parlamentar este alcătuit de către parlament, care îl poate şi dizolva. Congresul american nu poate face aşa ceva în mod normal. El nu poate destituit preşedintele pe baza unor divergenţe de opinie politică sau a raporturilor majoritare modificate. Doar dacă preşedintele se face vinovat de comiterea unor fapte penale, Camera Reprezentanţilor îl poate pune sub acuzare (impeachment), Senatul urmând a-l destitui cu o majoritate de două treimi.
	În schimb, preşedintele nu dispune de nici un instrument important de disciplinare a Congresului. El nu îl poate dizolva — aşa cum de exemplu primul ministru britanic poate dizolva Camera Comunelor — şi ordona organizarea unor noi alegeri.
	În timp ce primul ministru din Marea Britanie, ţara sistemului parlamentar clasic, trebuie să facă parte din Camera Comunelor, Constituţia Statelor Unite indică că există o incompatibilitate între mandatul guvernamental şi cel parlamentar. Preşedintele şi membrii guvernului său — cu excepţia vice-preşedintelui, care este preşedintele Senatului — nu pot ocupa un loc în Congres.
	În sistemul parlamentar, puterea executivă este împărţită. Sarcinile reprezentative revin preşedintelui sau monarhului; conducerea efectivă a ţării revine şefului guvernului — primului ministru, cancelarului sau preşedintelui consiliului de miniştri. În schimb, în SUA, preşedintele preia atât funcţiile şefului de stat cât şi cele ale şefului de guvern.
	Preşedintele SUA dispune de posibilitatea formală — dar nereală — de a lua iniţiative legislative. El nu are de fapt decât posibilitatea de a da veto hotărârilor legislative ale Congresului. Veto-ul preşedintelui poate fi însă trecut cu vederea în măsura în care o majoritate de două treimi din ambele Camere ale Congresului votează împotriva lui. Guvernul din sistemele parlamentare dispune în schimb de posibilitatea de a avea iniţiative legislative, veto-ul său fiind absolut (...) în ceea ce priveşte legile care privesc cheltuielile statului.

[începutul paginii] [înapoi la Cuprins]

"Forme mixte"

Există însă o serie de democraţii occidentale care nu prea pot fi încadrate în nici unul dintre aceste două sisteme. De aceea trebuie să luăm în considerare şi alte două tipuri de sisteme, aşa numite "mixte":

În unele sisteme (...), preşedintelui statului îi revine un rol mult mai important decât în sistemele parlamentare obişnuite. Preşedintele este ales în aceste sisteme, pentru care s-a impus termenul "sistem semi-prezidenţial", prin alegeri directe; el are o influenţă importantă asupra formării guvernului, deţinând şi alte competenţe importante. Guvernul nu depinde însă doar de preşedintele statului, el răspunzând în faţa parlamentului şi putând fi dizolvat de acesta. În afară de reglementările prevăzute de Constituţie, în aceste sisteme structura sistemului de partide şi raporturile majoritare joacă un rol deosebit (...).

În Elveţia există o aşa numită Constituţie directorială, care însumează atât particularităţile sistemului prezidenţial, cât şi ale celui parlamentar. Parlamentul este cel care formează guvernul, dar el nu poate să-l şi dizolve. Nici guvernul nu poate dizolva parlamentul. Funcţia de membru al guvernului şi mandatul de deputat nu sunt compatibile. Guvernul formează un organism tip comisie. Funcţia de preşedinte federal este preluată de un membru al guvernului şi este limitată temporal. Guvernul are — altfel decât în sistemul prezidenţial — posibilitatea de iniţiativă legislativă.

[începutul paginii] [înapoi la Cuprins]

În ciuda diferenţelor ce se fac remarcate la nivelul acestor sisteme şi care vizează în principiu relaţiile dintre parlament şi guvern, parlamentele au funcţii similare (cu o excepţie):

	funcţie legislativă, inclusiv aprovarea bugetului;
	controlarea activităţii guvernului;
	funcţie reprezentativă, respectarea intereselor societăţii;
	formarea voinţei politice, influenţarea activă a opiniei publice prin prezentarea unor argumente care vin să sprijine deciziile luate; cu excepţia parlamentelor din sistemul prezidenţial şi din cel semi-prezidenţial şi în Constituţia directorială;
	formarea, respectiv dizolvarea guvernului.

[Emil Hübner; din: Bundeszentrale für politische Bildung: Parlamentarische Demokratie 1, Informationen zur politischen Bildung Nr. 227, 1993]

[începutul paginii] [înapoi la Cuprins]

Diversele tipuri de democraţie

Ordinile politice democratice ale prezentului

Deosebim între (...) democraţia reprezentativă (parlamentară şi prezidenţială) şi ordinile democratice care însumează atât particularităţi ale democraţiei reprezentative, cât şi cele ale democraţiei directe.

Democraţia reprezentativă

Republica Federală Germania este, la fel ca şi Marea Britanie, o democraţie reprezentativă parlamentară. Constituţia acestei ţări nu cuprinde (...) nici un element plebiscitar (...).

Democraţia prezidenţială: SUA

Un exemplu de democraţie prezidenţială este SUA. Acest tip de democraţie este marcat de delimitarea clară dintre parlament şi guvern. Preşedintele ca şef al executivului este ales într-un scrutin care nu are nimic de-a face cu alegerile parlamentare. Prezenţa concomitentă atât în guvern cât şi în parlament nu este posibilă. Aşa cum parlamentul nu poate acorda un vot de neîncredere preşedintelui, neputându-l nici răsturna din funcţie, nici preşedintele nu poate dizolva parlamentul. Preşedintele poate fi destituit doar dacă este găsit vinovat de comiterea unor fapte penale. Acest lucru s-a întâmplat pentru prima oară în istoria SUA în secolul XIX. Richard Nixon şi-a dat demisia în 1978 înainte de a fi acuzat de parlament. Din pricina acestei delimitări stricte dintre parlament şi guvern, preşedintele nu poate conta pe o majoritate constantă. Pentru a putea trece de parlament proiectele de lege, el are nevoie de o majoritate pe care o obţine prin exercitarea puterii sale de influenţă şi prin negocieri. Capacitatea ambelor părţi de a cădea la compromis constituie premisa bunei funcţionări a acestui sistem (...).

[începutul paginii] [înapoi la Cuprins]

Forme de democraţie directă: Elveţia

Mulţi au spus că un exemplu de democraţie directă ar fi Elveţia. Dacă privim mai îndeaproape sistemul acestei ţări vom vedea că această afirmaţie nu se confirmă, chiar dacă democraţia directă joacă un rol important mai ales în ceea ce priveşte plebiscitele la nivel cantonal. Constituţia Elveţiei de la 1848 (modificată în 1874) recunoaşte ca organism suprem al ţării Adunarea Federală, constituită din Consiliul Naţional (Camera Inferioară) şi Sfatul (reprezentanţii cantoanelor). Bundesrat-ul — guvernul — este ales odată la patru ani de către Adunarea Federală, nefiind prea puternic în comparaţie cu acesta din urmă. Constituţia elveţiană acordă parlamentului cel mai important rol. În realitate însă, guvernul a devenit, la fel ca şi în celelalte democraţii, cea mai importantă din cele trei puteri. Şi pentru că Bundesrat-ul nu poate dizolva Adunarea Federală, aceasta din urmă neputând nici ea să îl dizolve pe primul, puterea cea mai mare îi revine Bundesrat-ului, al cărui membri rămân în funcţie pentru mult timp. Controlul asupra parlamentului şi asupra guvernului este exercitate de către cetăţenii cu drept de vot. Populaţia activă politic decide cu ocazia referendumurilor nu doar în ceea ce priveşte modificările aduse Constituţiei, ei au dreptul să abroge prin această metodă şi anumite legi, putând cere în plus reglementarea legală a anumitor probleme. Chiar dacă elementele reprezentative sunt puternic dezvoltate în cadrul Constituţiei elveţiene, cele plebiscitare sunt cu nimic mai prejos (...).

[începutul paginii] [înapoi la Cuprins]

Altfel decât s-a întâmplat în cazul Republicii de la Weimar, elementele democraţiei directe s-au păstrat în Elveţia. Ele nu au dus nici la revoluţie şi nici la instalarea haosului, având un caracter mai degrabă stabil. Concepţia conform căreia în democraţie puterea statală vine de la popor — aşadar poporul ca "pouvoir constituant" — este cel mai bine materializată în Elveţia. Electoratul dispune de cele mai multe metode directe de influenţare şi controlare directă a tuturor democraţiilor, cu toate acestea, pentru buna funcţionare a sistemului de guvernare, organele reprezentative sunt indispensabile (...).

Perspectiva istorică şi analiza diferitelor ordini democratice ale prezentului ne-au arătat că "democraţia" a fost înţeleasă şi practicată mereu altfel în decursul timpului şi în diferitele ţări. Este important să înţelegem că democraţia nu este statică, nici ca idee şi nici ca ordine statală, fiind supusă permanent schimbărilor.

[Hans-Helmuth Knütter, din: Bundeszentrale für politische Bildung: Demokratie, Informationen zur politischen Bildung Nr. 165, Neudruck 1992]

[începutul paginii]

Teme: Drepturile omului  I Personalităţi  I Democraţie  I Partide I Europa I Globalizare I Naţiunile Unite I Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode

Această pagină web cu privire la educaţia politică a fost concepută de agora-wissen, "Gesellschaft für Wissensvermittlung über neue Medien und politische Bildung" (GbR) din Stuttgart. Pentru întrebări şi sugestii cu privire la conţinutul acestei pagini vă rugăm să ne contactaţi.