|
| |
 |
Teoria identităţii
şi teoria concurenţei (I)
|
O importanţă deosebită
pentru teoriile occidentale ale democraţiei revine deosebirii între teoria
identităţii şi teoria concurenţei în democraţie.
Această deosebire a făcut multă vreme obiectul discuţiilor
ştiinţifice, fiind şi astăzi de actualitate, chiar dacă
numărul criticilor acesteia, care susţin că tinde spre
simplificare şi are o încărcătură ideologică prea
mare, a crescut.
 |
Teoria lui Rousseau a omogenităţii
stipula că există o voinţă unitară (omogenă) a
poporului şi un bine pre-dat al comunităţii (teoria "identitară"
a democraţiei). Aceasta contrazicea legitimitatea conflictelor de
interese. În acest sens, democraţia nu era altceva decât o identitate
între guvernanţi şi cei guvernaţi. Principiul reprezentării
era şi el contestat: "Voinţa poporului" nu putea fi
reprezentată. Acest lucru nu dorea să submineze pretenţiile
democratice ale modelului care presupunea existenţa unui cetăţean
activ politic, totuşi pericolele care se ascundeau îndărătul
acestuia erau evidente. Pentru că încercarea de a constitui şi de
a menţine unitatea poporului şi de a reprima celelalte interese,
diferite, ar putea conduce în cazuri extreme la o conducere totalitară.
Astfel s-a impus şi conceptul de "democraţie totalitară". "Conducătorul"
sau "partidul" pune în practică acea voinţă
generală acceptată ca fiind corectă. Toate celelalte variante
ce vin să contrazică sau să adauge ceva la aceasta sunt
considerate erezii. Oamenii
trebuie astfel obligaţi să devină fericiţi. |
|
Teoria democratică a
concurenţei, orientată după modelul anglo-saxon, pleacă
de la premisa existenţei mai multor interese divergente. Formarea voinţei
politice trebuie să se petreacă într-o societate pluralistă,
printr-un proces deschis de confruntare a acestor interese eterogene, în
acest sens fiind nevoie de un minimum de convingere generală. Din
pricina diversităţii opiniilor şi a conflictelor sociale nu
poate exista o soluţie cu totul corectă. Deciziile se iau aşadar
pe baza principiului majorităţii. Fireşte că nu trebuie
să se impună o "tiranie a majorităţii", care să
lezeze regulile democratice de joc sau drepturile inalienabile ale omului,
mai ales că şi majorităţile au punctele lor slabe. O protecţie a minorităţilor bine pusă
la punct este pentru acest înţeles al democraţiei (...) o
componentă constitutivă. Reprezentanţii aleşi, care pe
perioada mandatului lor nu sunt legaţi de nici un alt contract, se
supun, la sfârşitul perioadei de legislatură, votului
electoratului. Democraţia nu înseamnă însă în această
accepţiune o domnie a poporului, ci o domnie cu acordul acestuia.
Astfel, teoria concurenţei se sprijină pe ideea reprezentării. |
[Eckhard Jesse, din: Bundeszentrale für politische Bildung:
Parlamentarische Demokratie 1, Informationen zur politischen Bildung Nr. 227,
1993]
[începutul paginii]
Pentru o mai bună înţelegere a
textului următor v-am pus la dispoziţie trei scheme, care ilustrează
diferitele puncte de vedere exprimate cu privire la cele două teorii ale
democraţiei:
[începutul paginii]
|
Teoria identităţii
şi teoria concurenţei (II)
|
Teoria identităţii pleacă de la
premisa existenţei unei identităţi dintre guvernanţi şi
cei guvernaţi. Ea se sprijină pe postulatul lui Jean-Jacques Rousseau,
conform căruia nu voinţa majorităţii (volonté de tous), ci
voinţa generală (volonté générale) trebuie să devină lege.
Această voinţă generală poate fi recunoscută în mod
obiectiv şi este unitară - cel puţin aşa susţine Rousseau.
Momentul definitoriu al teoriei identităţii în ceea ce priveşte
practica este însă faptul că identitatea dintre conducători
şi cei conduşi nu permite existenţa unor interese speciale şi
astfel nici a unor grupări speciale. Reprezentanţii concepţiei
statale anti-pluraliste nu recunosc ca legitimare democratică decât
plebiscitele, nerecunoscând prin urmare nici o "putere intermediară"
(partide sau asociaţii). Acestea din urmă sunt considerate susţinători
ai unor interese speciale (egoiste), a căror activitate distruge
identitatea dintre guvernanţi şi guvernaţi. Ei doresc să-şi
materializeze ideile într-un sistem de consilieri legaţi de un mandat
imperativ. Prin acest mandat imperativ, delegaţii (consilierii) depind
direct de dispoziţiile şi însărcinările alegătorilor, putând fi astfel oricând daţi jos din funcţie
şi înlocuiţi ("Recall"). Istoria mai recentă a arătat
că în realitate, folosindu-se de această identitate dintre conducători
şi cei conduşi, primii au ales să impună cu forţa "voinţa
unitară a poporului", ceea ce a condus la consolidarea a două
sisteme totalitare - nazismul şi comunismul.
În comparaţie cu teoria identităţii, teoria concurenţei
dezvoltată în ţările anglo-saxone nu pleacă de la premisa
existenţei unei voinţe unitare a poporului, ci de la cea a existenţei
unor interese şi grupuri de interese diferite. Joseph A. Schumpeter
(1883 - 1950) a descris această teorie după cum urmează:
"Metoda democratică este acea ordine a instituţiilor de
materializare a deciziilor politice, în cadrul căreia anumitor indivizi li
se acordă competenţa decizională ca urmare a luptei concurenţiale
pentru dobândirea voturilor poporului."
Aceasta este o metodă pragmatică care se sprijină pe faptul că
poporul dintr-o ţară mare şi alcătuită din elemente
diverse nu se poate conduce de unul singur în mod direct, trebuind să fie
reprezentat de un parlament compus din reprezentanţii unor partide aleşi
în cadrul unui scrutin liber. Miezul teoriei concurenţei este într-o măsură
destul de mare convergent cu mai noua teorie a pluralismului, care presupune, pe
scurt, următoarele:
| sunt acceptate conflictele de interese
dintr-o societate. |
| binele general nu poate fi stabilit a priori . |
| binele general este rezultatul unui
compromis realizat a posteriori în cadrul luptei concurenţiale din
sfera politică. |
| echilibrarea intereselor divergente nu este
posibilă decât atunci când există un minim de consens cu privire
la anumite reguli de joc (ordine valorică). Asta înseamnă că
grupurile active politice trebuie să fie apte şi dispuse să
facă compromisuri. Dacă acestea transformă politica într-un
câmp de luptă ideologică, atunci când adversarul
politic este considerat un duşman şi este tratat ca atare, ordinea politică
pluralistă ne mai fiind posibilă. |
| rolul statului într-o societate pluralistă
constă în mare în crearea de condiţii pentru realizarea acestui
echilibru şi pentru păstrarea regulilor de joc. |
[Hans-Helmuth Knütter, din: Bundeszentrale für politische
Bildung: Demokratie, Informationen zur politischen Bildung Nr. 165, Neudruck
1992]
[începutul paginii]
|
