|
|
|
Parlamentarismul Parlamentarismul pare să fie, la o primă vedere, un termen cu multe conotaţii. Dacă luăm definiţia mai largă a parlamentarismului putem cuprinde astfel toate sistemele care dispun de un parlament — indiferent ce poziţie şi ce sarcini are parlamentul în sistemul respectiv. Nazismul a îndeplinit această condiţie, la fel şi Uniunea Sovietică de pe vremea lui Stalin, Spania condusă de Franco sau România lui Ceauşescu. Democraţiile occidentale îndeplinesc la fel de mult clauzele acestei noţiuni ca şi ţările în curs de dezvoltare cu sisteme autoritare. Această accepţiune largă a termenului a ajuns astfel de neutilizat. Ar trebui să se vorbească despre parlamentarism doar în contextul sistemelor democratice. De aceea, trebuie ca mai întâi să deosebim între sistemele democratice şi cele nedemocratice. Încercările de a delimita ale sistemele democratice de cele nedemocratice sunt vechi. Ele s-au făcut remarcate încă din antichitate, impulsuri notabile fiind înregistrate mai ales din partea lui Aristotel. Pe parcursul secolului XIX şi mai ales în secolul XX s-au produs anumite schimbări care fac ca aceste tipologii mai vechi să devină cu totul impracticabile. Acea diferenţiere - foarte populară odată - între monarhie şi republică şi-a pierdut astăzi din forţa de expresie. Cel puţin în ceea ce priveşte marile democraţii occidentale, la ale căror vârf se mai află şi astăzi monarhi — vezi Marea Britanie, Belgia, Spania, Olanda sau statele scandinave, şefii statului şi-au pierdut mult din puterea lor de odinioară, deosebindu-se astăzi de preşedinţii din celelalte sisteme parlamentare doar prin ereditatea funcţiei lor. Pe de altă parte, nazismul şi stalinismul — ajutate mult de apariţia mijloacelor moderne de comunicare în masă — au dezvoltate mecanisme de conducere şi de opresiune care nu pot fi nici ele comparate cu practicile dictaturilor din trecut. În anii treizeci ai secolului XX au apărut primele încercări de identificare a particularităţilor regimului nazist şi stalinist. Aceste încercări au dus la diferenţierea dintre sistemele totalitare, autoritare şi democratice. [începutul paginii] [înapoi la Cuprins] Sistemele democratice Sistemele democratice se disting mai ales prin factorul de competiţie politică. Alegerile generale, secrete şi libere, ţinute la intervale regulate de timp, la care participă partide cu obiective diferite, îi legitimează pe cei ce dobândesc puterea politică, oferind posibilitatea alternanţei partidului/partidelor la putere, chiar dacă acest lucru poate dura multă vreme — vezi exemplul Japoniei, unde Partidul Liberal conduce ţara încă din 1946. Garantarea drepturilor omului şi ale cetăţeanului limitează în aceste sisteme puterea deţinută de stat, făcând posibile structurile pluraliste necesare pentru ca voinţa şi diversele interese ale poporului să se poată face remarcate în sistemul de guvernare. O democraţie nu este un simplu sistem bazat pe suveranitatea poporului şi a deciziilor majoritare. Acestuia i se adaugă principii precum statul de drept şi separaţia puterilor, principii care vin să apere drepturile minorităţilor, care previn excesele de autoritate ale statului şi care limitează puterea celor aflaţi în vârf. Pentru ca sistemele democratice să poată supravieţui, este important ca, în afară de diversitatea de opinii şi de interese, să existe şi nişte valori general acceptate — ca de exemplu drepturile fundamentale sau chiar şi structura democratică de guvernare, care să nu fie contestate de populaţia majoritară. [începutul paginii] [înapoi la Cuprins] Sistemele totalitare Totalitarismul este în această tipologie reversul sistemelor democratice. Sistemele totalitare clasice — nazismul şi stalinismul sovietic — au următoarele trăsături:
[începutul paginii] [înapoi la Cuprins] Sistemele autoritare Sistemele autoritare sunt — în acest punct fiind similare celor totalitare — sisteme nedemocratice. Noţiunea de "sistem autoritar" nu este foarte clară, ea cuprinde o multitudine de regimuri foarte diferite. Printre aceste sisteme se numără de exemplu dictaturile militare de stânga sau de dreapta din multe ţări în curs de dezvoltare, dar şi Spania lui Franco sau Chile sub Pinochet. Alegerile din aceste sisteme sunt manipulate. Altfel decât în regimurile totalitare, nu ideologia joacă rolul central ci asigurarea puterii. Sistemele de acest tip tolerează în mod normal un oarecare pluralism limitat, atâta vreme cât acesta nu constituie o ameninţare la adresa lor. Mobilizarea poporului în favoarea unei ideologii cu veleităţi religioase este atipică pentru aceste sisteme. De multe ori, elita politică tolerează retragerea în sfera privată şi chiar şi unele atitudini politice divergente ale cetăţenilor, atâta vreme cât aceştia nu critică în mod public regimul. Şi pentru că nu există o ideologie general valabilă cu caracter obligatoriu, partidul de stat nu joacă de multe ori un rol important, fiind mai degrabă înlocuit de clici dominante, bazate pe principiul relaţiilor personale. În regimurile autoritare cetăţenii - atâta vreme cât nu sunt consideraţi adversari activi ai politicii dominante - sunt supuşi la mai puţine măsuri de represiune şi teroare decât în regimurile totalitare, ei trebuind să tolereze regimul, nu şi să îl susţină. Ideologiile şi mişcările totalitare au fost considerate adesea — şi cu siguranţă în mod îndreptăţit — als caracteristice pentru secolul XX. Ultimele tendinţe au demonstrat însă forţa de atracţie pe care o exercită sistemele democratice, dând glas speranţei că democraţia parlamentară va repurta în mai mult sau mai puţin timp succese notabile. [Emil Hübner; din: Bundeszentrale für politische Bildung: Parlamentarische Demokratie 1, Informationen zur politischen Bildung Nr. 227, 1993]
|
|
Teme:
Drepturile omului I
Personalităţi I Democraţie I
Partide
I Europa I
Globalizare
I
Naţiunile Unite
I Durabilitate
|
