Glosar
sus Cursul 1 Prezentare grafică Continut Glosar Listă de link-uri

 

 


 

Democraţie

Cuprins - termeni explicaţi:

Iluminism Ideologie Jurisprudenţă
Checks and Balances Puterea legislativă Sistem reprezentativ
Puterea executivă Legitimitate / Legitimare Vocea poporului
Federalism Sistem parlamentar Referendum
Contract social Parlamentarism Suveranitatea poporului
Iniţiativă legislativă Pluralism  
Separaţia puterilor Sistem prezidenţial  

[începutul paginii]

Iluminism

Iluminismul a fost o mişcare spirituală susţinută de intelectualii europeni pe tot parcursul secolului XVIII. Trăsătura definitorie a acestei mişcări a fost încrederea în raţiune ca sursă primordială a întregii cunoaşteri, care linie directoare a activităţilor umane şi ca măsură a tuturor valorilor. În lucrarea sa "Ce este Iluminismul?", Kant a definit în anul 1784 această mişcare ca pe o atingere de către om a maturităţii intelectuale. Prin gândirea raţională şi acţiunile determinate de aceeaşi raţiune, iluminiştii recunoşteau garanţia progresului permanent al omenirii în vederea stăpânirii forţelor naturii, precum şi a implementării unei ordini sociale mai drepte.
Cauza socio-istorică a iluminismului a fost avântul economic şi social al burgheziei, a cărei dorinţă de emancipare a primit din partea iluminismului impulsuri importante. Iluminismul a fost şi acea mişcare spirituală care a pregătit Revoluţia Franceză. Rădăcinile ideologice ale iluminismului se află în umanism, în reformare şi în sistemele filosofice raţionaliste ale secolelor XVI şi XVII (Spinoza, Descartes).
Iluminismul a fost o mişcare care a cuprins întreaga Europă şi până în America de Nord. Ea a apărut mai întâi în Olanda şi în Anglia, unde filosofi şi politicieni precum H. Grotius, T. Hobbes şi J. Locke au dezvoltat ideea dreptului natural, drept înnăscut omului (vezi şi complexul tematic " Drepturile Omului": Tema de aprofundare " Dreptul Natural"), al religiei naturale, al contractului social şi al drepturilor fundamentale ale omului. Ei au pus astfel sub semnul întrebării poziţia imperiului "dat de Dumnezeu", precum şi pretenţia bisericilor de a fi instanţa supremă în ceea ce privea problemele morale, ştiinţifice, literare, artistice şi educaţionale.
Iluminismul şi efectele sale asupra vieţii intelectuale, sociale şi politice a avut cel mai mare răsunet în Franţa. Cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei mişcări au fost Voltaire, Montesquieu, Rousseau, Diderot, Holbach, d'Alembert. În ceea ce priveşte teoriile socio-politice, Montesquieu a elaborat - inspirându-se din modelele englezeşti - teoria separaţiei puterilor: puterea executivă, legislativă şi justiţia trebuiau separate sub umbrela unei monarhii constituţionale. Şi Voltaire a aderat la idealul monarhului luminat, revendicând drepturi politice, ce-i drept, doar pentru proprietari. În schimb, Rousseau a susţinut ideea suveranităţii poporului şi a egalităţii tuturor cetăţenilor. Astfel, el şi-a formulat visurile de constituire ale unei republici.
Ideile socio-politice promovate de iluminismul francez, alături de dorinţa acestuia de respectare a drepturilor omului au avut o influenţă puternică asupra conducătorilor mişcării de independenţă americane (T. Jefferson, T. Paine). Ele s-au regăsit în declaraţia de independenţă a coloniilor nord-americane, în "Virginia Bill of Rights" şi în Constituţia americană. În această formă, ele s-au întors la origini pentru a marca conţinutul ideologic al Revoluţiei Franceze (vezi complexul tematic " Drepturile Omului": Documente
).

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Checks and Balances

(engl., "limitări şi echilibre"): principiul care stă la baza democraţiei prezidentiale din SUA, conform căruia, în sistemul separaţiei puterilor puterile statale trebuie să aibă aproximativ aceeaşi pondere, adică să fie echilibrate, pentru a se putea limita reciproc, evitând astfel ca puterea statală să fie folosită în mod abuziv.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Putere executivă

(din lat. executio): puterea statală constituită şi exercitată de guvern şi administraţie. Ea mai este cunoscută şi sub numele de "executiv", având sarcina - prevăzută de principiul separaţiei puterilor - de a executa deciziile politice luate de legislativ ("puterea legislativă"). Guvernul are astfel misiunea de a lua decizii politice într-un cadru constituţional şi conform legilor în vigoare şi de a conduce statul; administraţia trebuie să transforme aceste decizii în realitate politică.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Federalism

(latină foedus, "uniune"): o uniune a mai multor state sub conducere comună, membrii acestei uniuni beneficiind de o administraţie proprie. Deosebim între federaţii statale şi stat federal. Trăsătura comună a tuturor ideilor federative este principiul conform căruia federaţia trebuie să vegheze asupra păstrării autonomiei de către fiecare stat în parte, obligându-l pe acesta să-şi îndeplinească atribuţiile întru bunăstarea generală (principiul subsidiarităţii). (...) Din punct de vedere teoretic, federalismul din Franţa a fost iniţiat pe baza ideilor lui Montesquieu şi Proudhon.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Contract social

Convenţie încheiată de membrii unei societăţi cu privire la traiul comun; formulat deseori ca motivaţie pur teoretică  a societăţii şi statului, mai ales în dreptul natural (Augustin, Toma d'Aquino). Sociabilitatea inerentă naturii umane duce la unitate statală şi la consens între membrii unei comunităţi, susţinând astfel constituirea unei ordini organizatorice corespunzătoare. Hobbes, care considera că oamenii tind mai degrabă să se distrugă reciproc, a cuprins în lucrarea sa "Leviathan", un contract cu o singură faţetă, în care stipula supunerea societăţii faţă de stat. În schimb, Pufendorf a recunoscut ambele faţete ale contractului social (la fel ca şi Montesquieu), iar Rousseau, în fine, distingând între dorinţa generală şi cea particulară, a găsit formula conform căreia fiecare om nu trebuie să asculte decât de sine însuşi atunci când respectă legile statului, în fond formulate cu acordul său; prin transmiterea - motivată de dreptul natural - a drepturilor sale asupra statului, omul le primeşte înapoi sub forma unor drepturi civile.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Iniţiativă legislativă

Introducerea unui proiect de lege în Parlament, acesta urmând a discuta pe marginea acestuia şi a lua o decizie. Dreptul iniţiativei legislative (dreptul la iniţiativă) era, în cadrul monarhiilor constituţionale ale secolului XIX, o atribuţie ce se afla exclusiv în mâinile monarhilor. În democraţia prezidenţială, acest drept este deţinut exclusiv de membrii Parlamentului, iar în democraţia parlamentară, de membrii Parlamentului şi ai guvernului.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Separaţia puterilor

Acest principiu separă funcţiile puterii statale în putere legislativă, executivă şi juridică (legislativ, executiv, juridic) cu menţiunea că aceste funcţii nu trebuie să se afle în aceeaşi mână. Acest principiu a fost anunţat încă de către J. Locke ("Two treatises on government" 1690) şi mai ales de C. de Montesquieu ("De l'esprit des lois" 1748) în lupta împotriva statului absolutist, constituind baza statului constituţional modern. Prin transmiterea funcţiilor către Parlament, guvern şi administraţie, precum şi către judecători independenţi, puterea statală este ţinută, prin intermediul unor controale reciproce, în echilibru (echilibrul puterilor), cetăţenii fiind astfel apăraţi de potenţialele intervenţii despotice ale statului.
În zilele noastre şi
federalismul este deseori o formă de separare a puterilor. În ceea ce priveşte dictaturile, aici principiul separaţiei puterilor nu îşi găseşte aplicare, pentru că puterea legislativă şi cea executivă se află în acest maz de cele mai multe ori în aceleaşi mâini, iar independenţa sistemului juridic este în general limitată sau chiar încălcată complet.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Ideologie

(lb. greacă, teoria ideilor): teorie cu privire la realitatea socială şi politică sau cu privire la dezvoltarea societăţii, cu pretenţii de adevăr general valabil. Aceasta poate veni ca un înlocuitor al religiei (vezi, de exemplu, credinţa în progres) sau, aşa cum s-a întâmplat în cazul marxism-leninismului, să fie ridicată la rang de viziune aproape religioasă asupra lumii şi istoriei. Definiţie generală: viziune, respectiv convingere politică coerentă, argumentată teoretic.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Puterea legislativă

(lb. franceză législatif = legislativ, din lat. legem latum = a introduce o lege): acea parte a puterii unui stat în a cărei sarcină cade misiunea de a emite legi (putere legislativă). O altă funcţie a puterii legislative este, de asemeni, să elaboreze şi să emită noi legi, să modifice legi preexistente, să le aducă adăugiri sau să le abroge. În statele de drept care se sprijină pe principiul separaţiei puterilor, puterea legislativă este exercitată de Parlament; acesta este organul legislativ care ia deciziile politice de bază care urmează a fi puse în practică de executiv. Şi pentru că puterea legislativă se află, în statele democratice, în mâna deputaţilor aleşi de popor, ea este considerată cea mai importantă dintre puterile deţinute de stat.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Legitimitate / Legitimare

(lat. legitimus = legitim): legitimitatea puterii statale. O ordine statală este legitimă doar atunci când coincide cu viziunile ei despre lege şi dreptate şi a valorilor şi normelor etice aflate la baza acestora, sunt recunoscute de societate. Toate formele de conducere statală au nevoie de legitimare, dacă acestea vor ca puterea lor sa să fie acceptată de cetăţenii săi şi să nu trebuiască să supravieţuiască doar apelând la teroarea psihică.
Într-o democraţie, conducerea statală este legitimă doar atunci când (a) ea vine din partea poporului şi este susţinută în conformitate cu voinţa majoritară a acestuia, adică atunci când cei în ale căror mâini se află puterea statală nu pot fi aleşi şi controlaţi în mod direct sau indirect decât pe o perioadă limitată de timp; (b) puterea statală este exercitată în conformitate cu principiile constituţionale şi mai ales cu principiile legale, de separaţie a puterilor şi cu drepturile fundamentale
.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Sistem parlamentar

O formă de manifestare deosebită a sistemului reprezentativ şi a parlamentarismului, caracterizat de următoarele trăsături: 1. o relaţie strânsă între guvern (putere executivă) şi Parlament (putere legislativă); 2. compatibilitate (consens) între guvern şi parlament, ceea ce înseamnă că şeful guvernului şi miniştrii săi sunt şi deputaţi, aparţinâd de regulă şi facţiunii / facţiunilor majoritare; 3. guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului, care poate să îi acorde acestuia un vot de neîncredere; 4. dreptul guvernului de a dizolva Parlamentul şi a organiza alegeri anticipate. În ceea ce priveşte criteriul principal, şi anume răspunderea Parlamentului, el poate să dea guvernului, primului ministru sau miniştrilor un vot de neîncredere, sub forma unei moţiuni de cenzură sau a respingerii unei legi susţinute de guvern. Dacă în cazurile mai sus prezentate, guvernul nu este capabil să îşi asume răspunderea, el trebuie să demisioneze, continuând însă să rămână la putere până în momentul în care este format un guvern nou.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Parlamentarism

Sistem constituţional, în care Parlamentul ales de popor influenţează şi controlează organele statului. Parlamentul deţine în acest caz puterea legislativă. Sub incidenţa acestui concept mai larg al parlamentarismului cad diverse tipuri de guvernare, de ex. sistemul prezidenţial (ca cel din SUA) şi sistemul parlamentar (ca cel din Marea Britanie şi din Republica Federală Germania).

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Pluralism

Pluralismul este sistemul dominant din societăţile democratice occidentale. Aici este vorba despre o multitudine de grupări autonome politice, economice, religioase, etnice etc., aflate în concurenţă şi luptând pentru o influenţă cât mai crescută asupra sferei politice şi sociale. Conform teoriei pluraliste, acest proces nu se derulează sub forma unei lupte dezorganizate care face apel la toate mijloacele posibile, ci sub forma unor activităţi constructive, bazate pe compromisuri şi care au vizează rezultate care să mulţumească pe toată lumea. Acest proces nu se derulează însă de la sine şi nici nu poate conduce la o stare de armonie utopică. Statului îi revine sarcina de a descoperi deficitele acestui sistem concurenţial şi a le regulariza (bunăoară prin sprijinul acordat unor grupări foarte slabe).

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Sistem prezidenţial

Sistemul prezidenţial este o formă de guvernare republicană care îi conferă preşedintelui ca şef al statului puteri decisive în cadrul procesului politic. În vreme ce sistemul vest-european rezultat al constituţionalismului alocă preşedintelui o poziţie eminamente reprezentativă (dezbrăcarea de putere a monarhilor din trecut), Constituţia SUA îi conferă preşedintelui o putere considerabilă. Preşedintele SUA este şeful statului, al guvernului, şeful armatei şi ministrul de externe. El nu depinde de Parlament (aici nu poate fi vorba de un sistem parlamentar) şi nu constituie un guvern în sensul cunoscut al cuvântului, numind în schimb secretari de stat cu statut de consilieri, pe care preşedintele poate să îi revoce din funcţie după bunul său plac. O altă formă de sistem prezidenţial este cea din Franţa, elaborată sub Ch. de Gaulle (Constituţia din 1958), mai ales în ceea ce priveşte deciziile plebiscitare (încă de pe vremea lui Napoléon I şi Napoléon III). În ambele cazuri, Parlamentul se află pe plan secund, iar puterea executivă se află în mâinile legislativului.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Jurisprudenţă

Într-un stat de drept constituit după principiul separaţiei puterilor, jurisprudenţa cade în sarcina tribunalelor şi a judecătorilor independenţi, care nu răspund decât în faţa legii (...); aceştia îşi exercită puterea juridică sau jurisdicţia (de la lat. ius = drept, dicere = a vorbi, a pronunţa), numită din această cauză şi putere judecătorească sau juridică (de la lat. iudex = judecător, iudicatio = acţiune juridică, sentinţă), în cadrul domeniului reglementat prin lege (proces).

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Sistem reprezentativ

Altfel decât democraţia plebiscitară, democraţia reprezentativă este acea formă democratică de stat în care cetăţeanul activ politic participă mai ales sau doar prin alegeri parlamentare la actul politic. Sistemul reprezentativ se sprijină pe teoria conform căreia activitatea politică nu poate fi accesibilă unui grup mai mare de oameni decât în momentul în care anumiţi membri ai societăţii (senatorii sau deputaţii) "dobândesc mai întâi puterea de a acţiona la comun în numele celor ce i-au numit şi care i-au obligat prin opţiunea lor colectivă" (K. Loewenstein). Acest sistem este susţinut de organisme care acţionează (teoretic) în numele poporului, dar care nu deţin mandatul acestuia (mandat liber).
(...) Deosebim între sisteme reprezentative pure, în care cetăţeanul activ politic iau parte la procesul de decizie politică exclusiv prin intermediul alegerii organelor reprezentative şi sisteme reprezentative marcate mai mult sau mai puţin de unele elemente plebiscitare, în care cetăţenii cu drept de vot îşi exercită influenţa asupra procesului legislativ prin intermediul referendumului (de ex. Elveţia)
.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Vocea poporului

Dorinţa poporului de a se adopta o anumită lege sau de a se schimba o anumită decizie a statului. Această voinţă este înregistrată de Parlament sau supusă referendumului. Vocea poporului este înregistrată în unele Constituţii. Pentru a se ajunge la rezultatul dorit, un anumit procentaj din populaţia cu drept de vot trebuie să-şi fi dat semnătura în acest sens.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Referendum

Decizii în probleme legislative, luate în acest caz direct de către popor, adică de către toţi cetăţenii cu drept de vot.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Suveranitatea poporului

Conform principiului suveranităţii poporului, întreaga putere vine de la popor. Prin urmare, întreaga putere exercitată de stat trebuie să fie legitimată de cetăţenii statului. Principiul suveranităţii poporului nu presupune ca deciziile politice să fie luate direct de către popor, ca de exemplu prin referendum. El stipulează doar că toţi purtătorii de decizie statali îşi datorează poziţia poporului care i-a ales în mod direct (de exemplu, deputaţii din Parlament) sau reprezentanţilor aleşi indirect (de exemplu guvernele parlamentare sau administraţiile numite de acestea).

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

[extrase parţial din: Bundeszentrale für politische Bildung: Parlamentarische Demokratie 1, Informationen zur politischen Bildung Nr. 227, 1993 und Bertelsmann Discovery Lexikon 1997]

[începutul paginii]

 

Teme Web 2.0  I  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode

        


Această pagină web cu privire la educaţia politică a fost concepută de agora-wissen, "Gesellschaft für Wissensvermittlung über neue Medien und politische Bildung" (GbR) din Stuttgart. Pentru întrebări şi sugestii cu privire la conţinutul acestei pagini vă rugăm să ne contactaţi.