"Întrebarea dacă şi în ce formă învăţământul politic trebuie să cuprindă o formă de evaluare a celor învăţate, este o problemă controversată, discutată din mai multe perspective - pragmatice, pedagogice şi de psihologie şcolară. Cei care pun în practică educaţia politică, mai ales profesorii din şcoli, pun în schimb arareori sub semnul întrebării - din motive legale şi pedagogice - această evaluare. Totuşi, chiar şi în cazul observării diverselor metode de aplicare a evaluării performanţelor trebuie avute în vedere unele aspecte importante:

1. Pot fi oare performanţele realizate în ora de politică într-adevăr evaluate (şi dacă da, în ce formă?), sau acest lucru este imposibil din cauza normelor proprii şi speciale ale acestei materii, rezultante ale componentei sale puternic afective şi valorice şi a proceselor de învăţare complexe pe care le presupune, care se întind deseori pe o perioadă îndelungată de timp, factori ce nu pot fi evaluaţi de o persoană ce se află "de partea cealaltă a baricadei"? (...)

2. În cazul în care nu dorim să renunţăm la evaluarea elevilor (...) sau dacă această alternativă nici măcar nu ne este oferită (de ex. din cauza cerinţelor din planurile de învăţământ...), ne putem confrunta cu dificultăţi şi probleme serioase. În primul rând, se poate observa că majoritatea planurilor de învăţământ nu conţin decât arareori indicaţii obiective cu privire la evaluarea progreselor făcute de elevi. Iar de aici rezultă întrebări, care ating aspecte centrale ale caracterului de la sine înţeles al educaţiei politice:

a) Cât de mult trebuie şi pot fi operate scopurile didactice în cadrul învăţământului politic, pentru a putea fi cuprinse şi organizate în vederea unei evaluări la sfârşitul ciclului didactic sub forma unui »comportament care poate fi observat«? Educaţia politică vizează calificările şi în sensul dispoziţiilor comportamentale, care nu pot fi însă operate în orice moment al procesului didactic, şi care, prin urmare, nu pot fi nici testate oricând. Evaluarea cunoştinţelor în cadrul orelor de politică nu va putea astfel niciodată constitui o măsurătoare cuprinzătoare a eficienţei didactice, ea oferind doar rezultate parţiale. Acestea vor cuprinde, prin urmare, doar intenţiile cognitive de învăţare (de ex. concepţii controversate, alternative), precum şi calificări formale, nu însă şi decizii valorice sau modele de comportament.

b) Pot fi oare măsurate performanţele din toate domeniile de învăţământ, sau acest lucru nu este valabil decât în cazul »proceselor de instruire«, în timp ce »procesele de gândire«, discursul, nu pot fi cuprinse într-o evaluare? Pentru că educaţia politică presupune mai mult decât o simplă »acumulare sau cultivare a unor competenţe anume, care pot fi descrise în mod obiectiv (şi de aceea şi verificate într-un mod la fel de obiectiv)«, ea fiind intermediată în cadrul unor »procese de instruire« orientate după scop, iar astfel apare problema cum pot fi cuprinse în aceste evaluări »căutările« individuale fără o finalitate oferită în avans sau procesele de »autoreflecţie« (...).

Deoarece domeniile »reflexive« ale învăţământului politic nu pot fi operate şi evaluate decât cu greu, şi pentru că acestea nu pot fi pur şi simplu date la o parte din pricina importanţei lor cruciale, o cale de rezolvare ar putea fi simpla limitare la calificări şi criterii formale; nu trebuie să cerem şi să evaluăm părerea elevului, ci să vedem cum acesta este capabil să analizeze o problemă şi cum îşi motivează judecăţile. Aceste criterii formale pot fi împărtăşite şi elevilor, şi discutate cu aceştia prin intermediul unor exemple, fapt care va conduce cu siguranţă la transparenţa modului de evaluare al testelor. De aceea trebuie, în primul rând, să le explicăm criteriile de evaluare.

La constatarea şi evaluarea cunoştinţelor trebuie avută mereu în vedere posibilitatea ca elevul să nu se adapteze unor anumite obiective şi cerinţe ale orei de curs decât în mod superficial, el ştiind »despre ce este vorba«. Profesorul trebuie să fie conştient şi de faptul că - poate în mod inconştient - a notat în mod negativ conţinutul unei lucrări punând accentul prea mult pe »deficienţele de argumentare« şi pe »lipsa motivaţiilor«, putând astfel să se justifice în mod "obiectiv" pentru nota proastă. Aceste pericole pot fi minimalizate printr-o atitudine auto-critică a profesorului şi prin raporturi deschise, de »comunicare simetrică« cu elevii.

Având în vedere problemele prezentate mai sus se impune să ne întrebăm ce rol are forma scrisă de evaluare în ora de politică. Ar trebui oare să renunţăm în mare parte sau de tot la ea în favoarea evaluării orale? Din punct de vedere pur pragmatic, acestei variante de rezolvare a problemei - mai ales în cadrul şcolilor de stat(...) - i se opune faptul că - nolens volens - trebuie să dăm curs prevederilor formale, acestea cerând într-o măsură destul de mare evaluări scrise. În cadrul orelor obişnuite de curs vom pregăti astfel elevii şi pentru această formă de evaluare, adică vom exersa îndemânarea metodico-instrumentală a elevilor, precum şi capacitatea lor de a rezista la stres.

Dar şi în general este un lucru bun să nu renunţăm la testele scrise: în acest fel nu se atinge doar »un acces egal la competiţie, care nu poate fi atins doar prin intermediul învăţământului oral«(W. Mickel), dar se poate şi verifica într-un mod mai intensiv şi mai concentrat decât prin evaluarea răspunsurilor orale ale elevilor, în ce măsură au fost atinse obiectivele educaţionale. Chiar şi »procesele de reflecţie« care nu se lasă operate pot fi pregătite şi duse mai departe prin intermediul lucrărilor scrise, care în acest caz depăşesc evaluările limitate, chiar dacă şi acestea servesc la obţinerea unor calificative generale pentru activitatea spirituală (capacitarea pentru o prezentare concentrată în formă scrisă a preocupării cu o problemă, precum şi formularea propriilor păreri; încurajarea competenţelor scrise) (...).

În încheiere vom cuprinde sub forma unor teze consecinţele practice care rezultă din cele discutate mai sus:

1. În principiu, profesorii ar trebui să aibă în vedere - încă din faza planificării orelor de curs - forma de evaluare a cunoştinţelor, care are o funcţie deosebit de importantă, atât pentru profesor (el poate astfel face legătura între ora trecută şi cea prezentă) cât şi pentru elev (care are posibilitatea să îşi verifice propriile cunoştinţe). Pentru a nu impieta deschiderea şi flexibilitatea orelor de curs şi pentru a evita pericolul unei programări de tip Input-Output, evaluarea cunoştinţelor - indiferent de formă - ar trebui concepută şi formulată în detaliu întotdeauna la finalul orei de curs.

2. Cel puţin în ceea ce priveşte şcolile din sistemul de stat nu poate fi încă pusă problema - din cauza restricţiilor instituţionale şi al nivelului de dezvoltare concepţional al educaţiei politice - dacă se poate renunţa la testele de evaluare a cunoştinţelor în cadrul cursurilor de politică. Acest lucru nu înseamnă însă ca de fiecare dată când verificăm progresele făcute de elevi să îi şi evaluăm; evaluarea va rămâne mai curând cazul excepţional, pentru ca astfel să facilităm un proces de învăţare liber, care exclude teama elevului de a fi ascultat(...).

3. Evaluarea performanţelor elevilor la ora de politică se poate face atât sub formă orală cât şi scrisă. În ceea ce priveşte evaluarea orală ar fi mai bine ca testarea să fie integrată în ora de curs şi să renunţăm la schematizări (»Ce am învăţat ora trecută?«), pentru a putea astfel obţine o imagine mai bună asupra progreselor făcute la nivel individual, precum şi pentru a conferi evaluării o funcţie formatoare în procesul educaţional, de ex. de factor recapitulativ sau introductiv. Astfel, la  mijlocul unei ore de curs cu tema »grupări sociale marginale«, profesorul ar putea ruga un elev să prezinte cele mai importante grupări sociale marginale (...) şi să enumere problemele specifice ale acestora (prezentare a celor învăţate), întrebându-l, dacă şi cum, după părerea sa, ar trebui statul să reacţioneze faţă de această situaţie. Prin acest impuls se atinge astfel şi dimensiunea afectivă a procesului educaţional.

Testarea scrisă a cunoştinţelor trebuie să aibă o poziţie clar delimitată în învăţământul politic. Totuşi, forma clasică de »testare a cunoştinţelor«, care nu verifică decât cunoştinţele de bază, se află în contradicţie cu obiectivele şi intenţiile centrale ale învăţământului politic şi nu ar trebui aplicată decât în cazuri excepţionale.

La începutul orelor de politică (...) pot fi formulate diverse întrebări, care cer, pe de o parte, reproducerea celor învăţate, dar care, pe de altă parte, îi motivează pe elevi să discute anumite probleme, încurajându-i să îşi formeze propriile judecăţi critice. Într-un stadiu progresat (...) evaluarea ar trebui făcută sub forma discutării unei probleme (pe baza unui material dat de profesor), care facilitează accesul profesorilor şi elevilor deopotrivă spre cunoaşterea şi înţelegerea în profunzime a acesteia (...)."

[trad. din: Andreas Unger, "Lernkontrolle und Leistungsmessung"-"Controlul şi evaluarea elevilor"; în: Wolfgang W. Mickel (ed.), "Handbuch zur politischen Bildung", ed. Bundeszentrale für politische Bildung, vol. 358, Bonn 1999, p. 293-297]

[începutul paginii]