1968

sunt publicate fotografiile făcute de misiunea Apollo 8 cu Pământul ca "planetă albastră".

Adunarea Generală a Naţiunilor Unite combate pentru prima oară problema globală a mediului.

1970

odată cu promulgarea Clean Air Act în SUA apare prima lege cuprinzătoare cu privire la protecţia aerului (urmat, în 1972, de Clean Water Act).

1971

apare "Limitele dezvoltării" de Dennis şi Donella Meadows, care declanşează o dezbatere vie. Acest raport a fost iniţiat de Club of Rome, înfiinţat în 1970, al cărui scop declarat este de a dezbate pe probleme globale. În acest studiu au fost angrenate 5 variabile: numărul locuitorilor, producţia industrială, alimente, resurse de materii prime şi poluarea mediului. Tot aici a fost diagnosticată o acutizare de proporţii catastrofale a problemei diminuării resurselor şi poluării. În plus, s-a constatat că o dezvoltare recuperatoare a ţărilor în curs de dezvoltare, pentru ca acestea să ajungă la nivelul ţărilor industrializate, va afecta şi mai mult potenţialul ecologic al Pământului.

1972

1973

Prima criză a petrolului.

1977

Conferinţa Naţiunilor Unite privind deşertificarea (formarea deşerturilor).

1978

1979

Prima Conferinţă Mondială privind Clima la Geneva: este promulgat Programul Mondial de Protejare a Climei (WCP). Acesta cuprinde mai multe programe individuale:
World Climate Impact Programme (WCIP)
World Climate Research Programme (WCRP)
World Climate Data Programme (WCDP)
World Climate Applications Programme (WCAP)
Astfel au fost puse bazele unei politici internaţionale consensuale privind clima.

1980

apare raportul "Global 2000". În acest raport, adresat preşedintelui SUA de la acea vreme, Jimmy Carter, este studiat potenţialul ecologic al Pământului, precum şi angrenarea globală a unor dimensiuni ecologice deosebit de importante.

1982

Adunarea Generală a ONU adoptă World Charter for Nature.

1983

Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (WCED) îşi începe, sub preşedinţia premierului norvegian Gro H. Brundtland, activitatea. Această Comisie urmează să elaboreze un raport privind mediul şi să verifice eficienţa UNEP.

1985

este descoperită gaura din stratul de ozon deasupra Antarcticii.

Convenţia de la Viena: determinarea obiectivelor de reducere a producerii şi consumului  substanţei dăunătoare stratului de ozon, FCKW.

1986

Catastrofa nucleară de la Cernobâl.

1987

Raportul Brundtland (Raportul WCED) este publicat cu titlul "Our Common Future". Acesta conţine cea mai bună definiţie a sustainable development (dezvoltare durabilă), care reprezintă de atunci laitmotivul politicii internaţionale de mediu: "Sustainable development is development that meets the needs of the present without compromising the ability of future generations to meet their own needs." Ca urmare a acestui raport, Adunarea Generală a ONU decide să organizeze o Conferinţă privind Mediul şi Dezvoltarea (UNED)  - vezi 1992, Conferinţa de la Rio.
Comisia constată în raportul său faptul că ajutoarele de dezvoltare nu sunt suficiente pentru a rezolva problemele ce urmează să apară. Este necesară, se mai spune, o schimbare a stilului de viaţă distructiv adoptat de statele industriale din nord,  de ex. prim diminuarea consumului pe cap de locuitor de energie, apă, minerale şi alte resurse naturale. Ajutorul pentru dezvoltare nu ar mai trebui folosit la exploatarea surselor de materii prime, iar tehnologiile ecologice, precum combinaţiile moderne de cărbune şi gaz, instalaţiile de purificare, precum şi tehnica de reciclare a deşeurilor ar trebui răspândite la scară mondială.
În continuare, Comisia a constatat faptul că de la mijlocul anilor optzeci există, în ciuda ajutorului de dezvoltare acordat, un capital net de transfer din sud spre nord de aprox. 40 miliarde USD, aceste mijloace fiind dobândite în cea mai mare parte prin exploatarea abuzivă a naturii. În plus, s-a subliniat în mod expres relaţia de interdependenţă dintre protejarea mediului şi dezvoltare.

Promulgarea Protocolului de la Montreal privind substanţele care lezează stratul de ozon. Specificările din Convenţia de la Viena pot fi concretizate prin stabilirea unor limite în ceea ce priveşte emisiile de FCKW şi hidrocarburilor hidrogenate. La Conferinţele următoare (1989 Helsinki, 1990 Londra, 1992 Copenhaga, 1995 Viena, 1997 Montreal, 1999 Peking), regimul acestor limite urmează să fie înăsprit în mod succesiv. Regimul privind ozonul este considerat modelul pentru o politică internaţională de succes în domeniul mediului. Trebui menţionat însă faptul că problema protejării stratului de ozon este în comparaţie cu - să zicem - problema schimbării climatice, o problemă relativ simplu de soluţionat. Puţine substanţe au fost aici indicate în mod clar ca având un rol distructiv asupra stratului de ozon, aceste substanţe putând fi, în mare parte, înlocuite cu uşurinţă.

1988

UNEP şi WMO (World Meteorological Organization) elaborează Intergovernmental Panel on Climate Change (IPCC).
Experţii care activează în acest comitet se preocupă cu cercetarea mediului şi cu evaluarea consecinţelor, îndeosebi cu strângerea şi evaluarea descoperirilor ştiinţifice privind schimbările climatice şi efectul acestora, precum şi cu elaborarea unor strategii politice.

La Toronto are loc o conferinţă privind clima. Această conferinţă este considerată precursoarea celor ce urmează să aibă loc la Haga, Hamburg şi Londra (1989)
Un rezultat important al acestei conferinţe a fost chemarea la o reducere a emisiilor de dioxid de carbon cu 20% până în anul 2005 şi la ratificarea Protocolului de la Montreal privind ozonul.

1989

 Prima Conferinţă  privind Protocolul de la Montreal are loc la Helsinki.

1990

A doua Conferinţă  privind Protocolul de la Montreal are loc la Londra.

A doua Conferinţă Mondială a Climei de la Geneva.
Se ajunge la un consens ştiinţific pe scară largă în ceea ce priveşte faptul că schimbarea climei este cauzată de diverse gaze de seră. Este indicată necesitatea reducerii emisiilor de dioxid de carbon, oxizi azotoşi, metan şi substanţe din clasa FCKW. Chemarea IPCC, de a reduce emisiile acestor gaze de seră cu 60% nu s-a bucurat însă de o prea mare susţinere.

Adunarea Generală ONU înfiinţează Intergovernmental Negotiating Committee for a Framework Convention on Climate Change (INC).
Acest comitet are sarcina de a elabora, până la Conferinţa de la Rio din 1992, o convenţie globală privind protejarea climei.

1991

Are loc cea mai mare catastrofă petrolieră: în Războiul din Golf cca. 570 milioane litri de ţiţei se scurg din staţiile de încărcare şi din petrolierele distruse.

1992

Conferinţa privind Mediul şi Dezvoltarea de la Rio de Janeiro (United Nations Conference on Environment and Development - UNED, "Earth Summit")
160 de state adoptă Convenţia-cadru privind clima a Naţiunilor Unite, cu scopul de a reduce emisiile de gaze de seră până în anul 2000 la nivelul înregistrat în 1990 (textul Convenţiei; Convenţia intră în vigoare în 1994, fiind ratificată de 50 de state; Conferinţe ulterioare pe această temă au loc în 1995 la Berlin, în 1996 la Geneva, în 1997 la Kyoto, în 1998 la Buenos Aires, în 1999 la Bonn, în 2000 la Haga, în 2001 la Bonn şi la Marakesh, în 2002 la New-Delhi şi în 2003 la Milano; la 10 ani de la Conferinţa de la Rio, în 2002, are loc, la Johannesburg, Summitul privind dezvoltarea durabilă).
Declaraţia de la Rio a fost prima declaraţie consistentă pe tema durabilităţii, care propunea elaborarea unor strategii naţionale durabile (Textul Declaraţiei).
În afară de Convenţia-cadru privind clima au mai fost promulgate şi alte două convenţii privind mediul şi clima, Convenţia privind diversitatea biologică şi cea privind combaterea deşertificării (= extinderii deşerturilor).
În plus, au mai fost schiţate linii directoare privind protejarea pădurilor.
Un eveniment de importanţă centrală a fost însă emiterea Agendei 21, un program extrem de cuprinzător privind dezvoltarea durabilă în secolul XXI (Textul Agendei 21). Aici sunt tratate aproape toate aspectele relevante din punctul de vedere al dezvoltării: combaterea sărăciei, egalitatea între sexe, respectarea intereselor popoarelor indigene, participarea grupărilor sociale la procesul politic, protejarea climei, protejarea speciilor, protejarea rezervelor de apă potabilă etc. Capitolul 28 este dedicat nivelului regional: "Agenda 21 Locală" (vezi cursul 3).

 Conferinţă privind Protocolul de la Montreal la Copenhaga.

1993

Prima întrunire a Comisiei ONU pentru o Dezvoltare Durabilă (CSD)

1995

 Prima Conferinţă a statelor semnatare a convenţiei-cadru privind clima de la  Berlin. Obiective: stabilirea limitelor obligatorii în ceea ce priveşte reducerea emisiilor în statele industriale - termen: doi ani.

 Conferinţă privind Protocolul de la Montreal la Viena .

1996

 A doua Conferinţă a statelor semnatare a convenţiei-cadru privind clima de la Viena .

1997

La cea de-a treia Conferinţă a statelor semnatare a convenţiei-cadru privind clima de la Kyoto  este emis Protocolul de la Kyoto (textul protocolului).
Acesta este un protocol suplimentar la convenţia-cadru privind clima, care specifică - acesta fiind inovaţia decisivă - obiectivele cu caracter obligatoriu în sensul reducerii emisiilor următoarelor gaze de seră: dioxid de carbon (CO2, folosit şi ca valorare de referinţă), gaz metan (CH4), protoxid de azot (gaz ilariant, N2O), hidrocarburi fluorurate halogenate parţial (FKW/PFCs) şi hexafluorura de sulf (SF6).
Statele semnatare ale contractului se obligă ca până în 2012 să-şi reducă emisiile cu 5,2 la sută sub nivelul atins în 1990. Există specificaţii individuale pentru fiecare ţară, în funcţie de nivelul de dezvoltare economică. În ceea ce priveşte statele UE este prevăzută o reducere a emisiilor cu 8 procente, Rusia şi Ucraina s-au obligat să nu depăşească nivelul atins în 1990, cât despre Republica Populară Chineză, India şi ţările în curs de dezvoltare, nu există nici un fel de limitări.
Protocolul a intrat în vigoare la 16 februarie 2005, după ce 55 de state, care, în total, au cauzat peste 55 la sută din emisiile de dioxid de carbon înregistrate în anul 1990, au ratificat acordul.
Unele state precum SUA, Australia, Croaţie şi Principatul Monaco, nu au ratificat acest Protocol. Multe state membre OPEC au renunţat în schimb la orice reţinere, ratificându-l. Este însă îndoielnic încă dacă obiectivele pot fi atinse, multe din statele care au aderat la Protocol şi-au crescut emisiile de dioxid de carbon faţă de nivelul din 1990.

 Conferinţă în cadrul Protocolului de la Montreal, la Montreal .

1998

La cea de-a patra Conferinţă a statelor semnatare a convenţiei-cadru privind clima de la Buenos Aires  se hotărăşte elaborarea unui regulament detaliat privind implementarea Protocolului de la Kyoto.

"Inundaţiile secolului" din China şi Bangladesh, Hurricane Mitch: 54 de ţări sunt afectat în cursul acestui an de inundaţii, 45 de ţări, de secete. În 1998 s-a înregistrat cea mai ridicată temperatură medie anuală din toate timpurile.
În general, în cursul anilor nouăzeci creşte numărul catastrofelor de mediu.

1999

 Conferinţă în cadrul Protocolului de la Montreal, organizată la Peking .

Cea de-a cincea Conferinţă a statelor semnatare a convenţiei-cadru privind clima de la Bonn  concretizează regulamentul de implementare a Protocolului de la Kyoto.

2000

La cea de-a şasea Conferinţă a  statelor semnatare a convenţiei-cadru privind clima de la Haga  nu se poate ajunge la un consens privind felul în care urmează a fi implementate deciziile luate în cadrul Protocolului de la Kyoto.

2001

O Conferinţă suplimentară a statelor semnatare a convenţiei-cadru privind clima este considerată necesară şi organizată la  Bonn , după retragerea SUA.

La cea de-a şaptea Conferinţă a statelor semnatare a convenţiei-cadru privind clima de la  Marakesh  este promulgat un acord extrem de elaborat cu privire la implementarea hotărârilor anterioare.
În ceea ce priveşte obiectivul de reducere a emisiilor la nivelul statelor urmează a fi luate măsuri care să fixeze dioxidul de carbon, de ex. în agricultură şi gospodărirea pădurilor. În plus, trebuie luată în considerare replantarea pădurilor în ţările în curs de dezvoltare.

2002

La cea de-a  opta Conferinţă a statelor semnatare de la New-Delhi  izbucnesc conflicte de interese între ţări.

Summit privind dezvoltarea durabilă la  Johannesburg ("Rio+10", online)
Aici sunt luate o serie de decizii privind domenii precum apa potabilă, ajutorul pentru dezvoltare şi Protocolul de la Kyoto. Nu sunt date însă nici un fel de termene limită, iar hotărârile nu au caracter juridic obligatoriu.

2003

 A noua Conferinţă a statelor semnatare a convenţiei-cadru privind clima de la Milano .