Cooperare:
Elevii îşi rezolvă problemele în cadrul consiliului clasei

În acest capitol vă prezentăm unele exemple uşor de pus în practică în ceea ce priveşte "democraţia la şcoală". Aceste exemple provin din best-seller-ul fostei directoare a şcolii-model "Helene Lange", Enja Riegel, intitulat sugestiv "Şcoala poate fi o reuşită!".

"Democraţia la şcoală" începe cu lucruri mărunte. În această şcoală există, bunăoară, un "serviciu de curăţenie" (vezi pagina "Facem curăţenie!"). În plus, elevii trebuie să preia anumite funcţii (vezi pagina "Cooperare"). Ideea care stă la baza acestor programe este faptul că elevii trebuie să înveţe să-şi asume răspunderea.

Această răspundere se răsfrânge însă şi în alte domenii mai importante - aici vorbim, până la urmă, despre educaţia întru democraţie în sens mai restrâns. Scopul este ca elevii să participe la procesul de codecizie şi să îşi rezolve singuri conflictele. În acest sens a fost instituit - după modelul propus de pedagogul de origine franceză, Célestin Freinet - consiliul clasei.
 

Gazeta de perete şi consiliul clasei

"La şcoala Helene Lange, consiliul clasei este un ritual fix care are loc la fiecare sfârşit de săptămână. Acesta este pregătit prin afişarea unei gazete de perete, pe care fiecare elev are posibilitatea să-şi scrie, în decursul săptămânii, dorinţele, comentariile pozitive, dar şi criticile şi conflictele. Toţi ştiu că cele înscrise pe gazetă vor fi discutate în cadrul consiliului clasei. În cazul în care există conflicte care nu au fost rezolvate înainte de întrunire şi care au fost şterse de pe gazetă, clasa va lua totuşi în considerare şi aceste probleme" (p. 64-65).
 

O cale lungă ...

Bineînţeles că toate acestea nu pot funcţiona de la primul impuls. Este nevoie de multă răbdare până ce elevii (şi profesorii) vor deveni capabili să rezolve în mod constructiv un conflict. "În clasa a cincea există copii care nici măcar nu stăpânesc bine limba, astfel încât să-şi prezinte argumentele sau să le asculte pe ale celorlalţi. Aproape că nu există nici un elev care să se priceapă în a conduce o discuţie sau în a o rezuma. (...) 'Să le dăm copiilor cuvântul', după cum a formulat Freinet, iar acest lucru presupune ajutorul nostru, începând cu cele mai mici expresii" (p. 65-66).
 

Programul consiliului clasei

Pe lângă unele exemple convingătoare ce dezvăluie succesul consiliului clasei în soluţionarea problemelor, Enja Riegel ne mai arată şi cum se desfăşoară, în detaliu, acest proces: "Elevul care este şeful clasei (...) spune: 'Iar acum declar deschis consiliul de astăzi. Urmează discutarea problemelor aflate pe gazeta noastră de perete.' Profesorul, aflat lângă acest elev, indică primul punct de pe gazetă. 'Tobias m-a lovit de trei ori la fluierul piciorului.' Mai întâi va vorbi cel care a înregistrat plângerea, apoi Tobias, pentru a se justifica, iar apoi întreaga clasă va încerca să îşi aducă contribuţia.

Atunci când argumentele vor tinde să se repete, şeful clasei va întreba cum cred elevii că s-ar putea soluţiona această dispută. La final, el va încheia consiliului, ţinând minte subiectele care nu au putut fi discutate şi cărora le va veni rândul de abia în următoarea vineri. Deseori se întâmplă ca unii elevi să fie dezamăgiţi sau chiar furioşi, pentru că subiectul lor nu a fost adus în discuţie. După ceva vreme însă, toţi vor învăţa să facă economie de timp, pentru că altfel, ora destinată consiliului nu le va ajunge niciodată.

Uneori se întâmplă ca acest consiliu al clasei să se termine într-o atmosferă haotică, tensionată. Dar şi acest lucru este normal. Aceşti primi paşi mici în direcţia autonomiei sunt dificili, de aceea se impune ca o şcoală să schimbe la fiecare sfert de an şefia consiliului - noii şefi, fete şi băieţi, vor învăţa astfel mai repede cum să elaboreze lista vorbitorilor, cum şi cui să dea cuvântul, cum să structureze discuţia şi să o conducă în direcţia unei soluţii" (p. 66).
 

Dificilul rol al profesorului

Este de la sine înţeles că un instrument precum consiliul clasei nu poate fi introdus pentru ca imediat după aceea să şi funcţioneze ireproşabil. În acest sens, în faza iniţială este nevoie de multă răbdare şi de mult curaj, precum şi de o păstorire atentă din partea profesorului.

"Mai ales primii paşi în direcţia învăţării şi exersării principiilor democratice sunt prea importanţi pentru a fi săriţi. Profesorii au, din acest motiv, un rol dificil. Pe de o parte, ei reprezintă, mai ales în primele săptămâni şi luni (...) garanţia 'dreptei' ordini (...). Pe de altă parte, ei trebuie să fie atenţi ca elevii lor să înveţe într-adevăr cum să-şi rezolve problemele şi conflictele interne" (p. 66-67).
 

Un vot nu este suficient

Deseori, practica "democraţiei" din şcoli se rezumă doar la exprimarea voturilor într-o anumită cauză. Acest lucru nu este suficient, aşa cum subliniază şi Enja Riegel:

"Este greşit să credem că aceşti copii vor învăţa să fie autonomi şi să se comporte civilizat prin simplul fapt că sunt puşi să voteze într-o anumită cauză - chiar dacă acest lucru pare a fi un lucru pe cât se poate de democratic. A decide înseamnă însă întotdeauna să-ţi asumi răspunderea pentru tine şi pentru ceilalţi. Iar acest lucru include anumite reguli de bază, care nu pot fi şterse cu buretele, nici chiar prin deciziile luate cu majoritate de voturi - o persoană puternică nu are dreptul să umilească sau să calce în picioare o persoană mai slabă, iar violenţa în şcoli nu poate fi tolerată" (p. 67).
 

Reguli clare

Obiectivul strădaniilor depuse în cadrul şcolii "Helene Lange" este ca elevii să înveţe şi să trăiască în şcoala lor pe cât se poate de independent. Ei trebuie să-şi asume răspunderea. Acest lucru constituie premisa pentru exersarea dreptului de codecizie. În bilanţul final, Enja Riegel atrage atenţia însă şi asupra limitărilor acestui sistem:

"Democraţia în şcoli înseamnă în primul rând organizarea procesului comun de învăţare şi de convieţuire, în direcţia autonomiei şi a asumării răspunderii. Câteodată se poate întâmpla ca şi supunerea la vot a unei anumite chestiuni să-şi dovedească utilitatea, dar acest lucru nu se poate întâmpla decât dacă elevii au învăţat să discute între ei în cel mai serios mod cu putinţă.

Libertatea elevilor de a lua singuri anumite decizii are şi limitările ei, de care aceştia trebuie să fie conştienţi. Elevii care ridică tonul, care murdăresc pereţii sau care îşi lovesc colegii, trebuie să înţeleagă fără echivoc că acest comportament nu este dezirabil şi că şcoala va veghea la respectarea anumitor reguli, dacă propria lor clasă nu va fi capabilă să o facă de una singură" (p. 69).

[toate citatele din: Enja Riegel, Schule kann gelingen! Wie unsere Kinder wirklich fürs Leben lernen. Die Helene-Lange-Schule Wiesbaden, Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe vol. 446, Bonn 2004]