Cursul 2
sus Cursul 2 Cursul 3 Cursul 4 Cursul 5

 

 


 

Metode

Cursul 2: Principiile didactice ale educaţiei politice

Prinicipiile didactice sunt de mare ajutor în procesul de pregătire şi susţinere a orei de educaţie politică. Ele iniţiază procesul de selecţie, în cadrul căruia sunt alese, în mod ţintit şi justificat, anumite subiecte ce urmează a fi tratate la ora de curs.

Prin urmare, ele joacă un rol considerabil în toţi cei patru paşi necesari pregătirii orei de curs (vezi caseta din dreapta). Ele au, bineînţeles, o importanţă deosebită mai ales în ceea ce priveşte pasul al doilea, decisiv din punct de vedere didactic - alegerea perspectivei didactice.

Pregătirea orei de curs:
 
bullet

Pasul 1: Familiarizarea cu domeniul de studiu

bullet

Pasul 2: Alegerea perspectivei didactice

bullet

Pasul 3: Formularea temei

bullet

Pasul 4: planificarea orei de curs


[informaţii suplimentare pot fi găsite în cadrul  complexului tematic "Didactică politică"]

Definiţie: Wolfgang Sander definişte principiile didactice ca fiind "instrumente conceptuale, cu al căror ajutor pot fi alese, construite şi structurate, din complexitatea sferei politice, într-o manieră didactică, subiectele pentru ora de curs. Principiile didactice trebuie să îi ajute pe elevi să înveţe politica. Ele conglomerează cunoştinţele ştiinţifice în scopul planificării orelor de curs".

[din: Wolfgang Sander, Theorie der politischen Bildung: Geschichte - didaktische Konzeptionen - aktuelle Tendenzen und Probleme; în: ibid. (ed.), Handbuch politische Bildung, Schriftenreihe der Bundeszentrale für politische Bildung, vol 476, Bonn 2005, p. 29]

Principiile didactice, aşa cum s-au dezvoltate ele în cercurile de specialitate ale ultimilor zeci de ani, alcătuiesc nucleul didacticii politice. Ele fac operaţionale obiectivele generale ale educaţiei politice, care deseori sunt rezumate sub formula "cetăţean cu conştiinţă politică" (despre sarcinile şi obiectivele educaţiei politice vezi complexul tematic "Didactică politică").


Cele mai importante principii didactice ale educaţiei politice

 Formarea judecăţilor proprii:  Acest principiu mai poartă, mai ales în cadrul dezbaterilor extrem de intensive ce au loc în Germania pe tema didacticii politice, şi numele de "interzicerea atitudinii de supunere". El a apărut în anul 1976, cu ocazia unei întâlniri la care au participanţi cei mai importanţi reprezentanţi ai acestui domeniu, alcătuind fundamentul educaţiei politice din Germania. "Consensul de la Beutelbach", pentru că aşa s-a numit rezultatul acestei întâlniri, enunţă:

"1. Interzicerea atitudinii de supunere. Nu este permisă constrângerea elevilor ... în vederea asimilării anumitor opinii şi a împiedicării acestora să-şi 'dezvolte judecăţi proprii' (...). Aceasta este de fapt diferenţa dintre educaţia politică şi îndoctrinare. Îndoctrinarea nu este compatibilă cu rolul profesorului într-o societate democratică şi cu obiectivul - general acceptat - al dezvoltării conştiinţei politice a elevilor."

 Principiul controversei  este cel de-al doilea principiu didactic. Consensul de la Beutelsbach spune:

"2. Ceea ce este controversat în ştiinţă sau politică, trebuie să apară ca atare şi în cadrul orei de curs. Această cerinţă este angrenată indisolubil cu cea precedentă, pentru că altfel, dacă opiniile divergente ar fi trecute cu vederea, dacă opţiunile ar fi evitate, iar alternativele ar rămâne nepronunţate, poarta spre îndoctrinare ar rămâne larg deschisă ..."

Odată cu principiul "interzicerii atitudinii de supunere" şi al "controversei" au fost numite două principii didactice indispensabile, a căror valabilitate este permanentă. Ele marchează hotarul dintre educaţia politică şi îndoctrinare. La finalul unei ore de curs, elevii trebuie să dispună de mai multe soluţii pentru o problemă politică. Alegerea "celei mai bune" căi de soluţionare nu poate şi nu trebuie refuzată elevilor, ea trebuind să cadă la latitudinea fiecăruia dintre ei.

 Orientarea după interese  ca cel de-al treilea principiu al Consensului de la Beutelsbach a constituit mereu, spre deosebire de primele două principii, obiectul discuţiilor - mai puţin în sensul eliminării sale, ci în cel al unei completări, de ex. în direcţia adăugării dimensiunii orientării după binele comunitar:

"3. Elevul trebuie pus în situaţia de a analiza o situaţie politică în funcţie de propriile sale interese, precum şi de a căuta mijloace şi căi de a influenţa situaţia dată în sensul intereselor sale ..."

[toate citatele din: Hans-Georg Wehling, Konsens ŕ la Beutelsbach?; în: Siegfried Schiele/Herbert Schneider (ed.), Das Konsensproblem in der politischen Bildung, Stuttgart 1977, p. 179-180]


Alte principii didactice ale educaţiei politice

În general, trebuie să ţinem cont de faptul că principiile didactice amintite mai sus şi în cele ce urmează se suprapun şi vin să se completeze în unele puncte. Ele sunt angrenate cât se poate de strâns. În funcţie de tematica cursurilor şi de adresaţii acestora vor fi alese mereu alte principii, iar nici o oră nu poate mulţumi pe toţi participanţii la curs.

Primele două principii ale Consensului de la Beutelsbach se bucură de o poziţie privilegiată, ele trebuie avute permanent în vedere, indiferent de tematica aleasă. O educaţie politică care lezează principiul interzicerii atitudinii de supunere sau pe cel al controversei, nu este profesionistă. Alte principii importante sunt:

 Orientarea după elevi:  Educaţia politică se află într-o strânsă legătură cu experienţele şi sfera de interese a adresaţilor (în domeniul educaţiei adulţilor, acest princip este cunoscut ca "Orientarea în funcţie de participanţi"). În cazul ideal, materia şi felul în care aceasta este predată sunt subiecte asupra cărora profesorii şi elevii, cu drept egal de exprimare, trebuie să ajungă la un consens. Acest principiu încearcă să transpună în mod consecvent în practică faptul că elevii nu trebuie consideraţi a fi obiectul activităţii de predare.

 Orientarea după problemă:  Educaţia politică trebuie să pornească de la probleme reale şi să mijlocească în primul rând cunoştinţe şi competenţe, necesare soluţionării problemelor. Capacitatea de soluţionare a problemelor se supraordonează acumulării de cunoştinţe. Tratarea unui subiect anume ar trebui să urmărească mereu mai întâi cazurile speciale, înaintând treptat spre generalităţi, adică să avantajeze procesul de inducţie în detrimentul celui de deducţie.

 Caracterul exemplar:  Educaţia politică nu poate epuiza niciodată un anumit subiect, trebuind să se rezume la unele aspecte singulare. Exemplele folosite la ora de curs sunt reprezintă un instrument strategic, menit să reducă complexitatea materiei. Selecţia aspectelor ce urmează a fi tratate la ora de curs trebuie, pe de o parte, să ia în considerare elevii şi problemele actualizate, iar pe de cealaltă parte, ele trebuie să deţină un caracter exemplar în ceea ce priveşte tematica cursurilor. Asta înseamnă mai ales că "nucleul politic" al subiectului ales va migra în centrul atenţiei. Stilul exemplar de predat şi de învăţat permite identificarea structurilor şi regularităţilor în anumite probleme, fiind strâns angrenat cu principiul orientării în funcţie de probleme. A învăţa prin intermediul exemplelor este mai important decât dorinţa de a mijloci cunoştinţe complete.

 Orientarea ştiinţifică:  Educaţia politică trebuie să se afle într-o strânsă legătură cu ştiinţele sale conexe, şi mai ales cu ştiinţele politice.

 Actualitate / Claritate:  Educaţia politică trebuie să prevadă, după posibilităţi, probleme cât mai actuale, precum şi propuneri în vederea soluţionării acestora. Conţinuturile educaţionale nu trebuie să fie abstracte, ci clare şi uşor de asimilat, iar prin folosirea împreună cu criteriile de selecţie 'afectare' şi 'relevanţa subiectului ales', la nivelul elevilor poate fi atins un grad de motivare ridicat.

 Orientarea după acţiune:  Educaţia politică trebuie să permită şi să stimuleze, pe de o parte, activităţi cognitive individuale, ca o formă durabilă a mijlocirii de cunoştinţe (de ex. prin intermediul unor metode corespunzătoare, vezi proiectul). Pe de altă parte, vorbim aici şi despre exersarea competenţelor democratice fundamentale, adică a unui repertoriu comportamental în vederea confruntării politice şi a formării judecăţilor proprii (de ex. prin exersarea unor calificări-cheie precum dezbaterea sau prezentarea). Aceste competenţe sunt exersate prin intermediul unor metode orientate după acţiune, de ex. jocul pe planuri, dezbaterea sau jocul pe roluri.
 

... spre cursul 3: Metode fundamentale pentru ora de educaţie politică

[Autor: Ragnar Müller]

[începutul paginii]

 

TemeWeb 2.0  I  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    I    Educaţie pentru pace    I    Metode

     

Această pagină web cu privire la educaţia politică a fost concepută de agora-wissen, "Gesellschaft für Wissensvermittlung über neue Medien und politische Bildung" (GbR) din Stuttgart. Pentru întrebări şi sugestii cu privire la conţinutul acestei pagini vă rugăm să ne contactaţi.