Ce şanse are fair-play-ul?
Dumneavoastră sunteţi corect? Sau preferaţi să blufaţi?
Credeţi că fair-play-ul este unul dintre acele domenii în care se
poate lupta, la fel ca în politică sau economie? Este
fair-play-ul o atitudine de urmat în relaţiile cu adversarii? Aveţi
adversari? Îi respectaţi ca parteneri? Care sunt şansele
fair-play-ului de a se impune în societatea de astăzi, în care obţinerea
de avantaje şi lezarea normelor se fac tot mai des simţite?
Ce este fairness-ul? Cuvântul
englezesc înseamnă frumos, adecvat, politicos, corect, direct, cinstit,
liniştit şi măsurat, blajin, cu drepturi egale şi nepărtinitor.
Cel ce joacă după regulile fair-play-ului respectă regulile
scrise şi nescrise, ia în considerare princiile decenţei, ale
tactului şi cutumelor. Acolo unde domneşte fair-play-ul, nu lipseşte
nici curajul civil şi nici non-violenţa, corectitudinea şi
dragostea pentru dreptate. A fi fair faţă de adversar înseamnă
totodată să dispui de toleranţă şi echilibru.
Dar
şi fair-play-ul are inamici: viclenia şi
şmecheria, păcăleala şi înşelăciunea.
Acolo unde
se luptă cu bandaje dure, unde se plăteşte pentru a fi numărul
1, ispita este mare de a încălca, de a leza regulile jocului, de a se
concentra doar asupra propriilor avantaje. Nevoia de victorie şi tensiunea
succesului nu lasă loc onestităţii. Fair-play-ul devine astfel un lux, iar fairness-ul,
o utopie.
Fairness înseamnă în primul rând adoptarea unui
comportament decent în viaţa de zi cu zi – chiar dacă termenul a
fost tot mai mult restrâns doar la domeniul jocului. Campaniile sportive în
favoarea fairplay-ului sunt numeroase. „Fairness-ul”, aşa cum
apare el în enciclopedia eticii în sport, „arată că, în cadrul
competiţiilor sportive, oamenii respectă regulile în mod consecvent
şi conştient, în ciuda tuturor dificultăţilor."
Fair-play-ul
este cel mai important. Este el oare ? Scriitorul britanic George Orwell scria încă din 1948: “Sportul
serios nu are nimic de a face cu fair-play-ul. El presupune multă ură,
invidie, îngâmfare şi lezarea tuturor regulilor.” Exemple
în acest sens se pot găsi destule. Vezi jucătorul de serie A, care
ţinteşte pe lângă poartă, iar arbitrul spune că a fost
gol. Eroarea acestuia ar putea fi repede lămurită. Dar autorul şutului
nu are de gând să facă acest lucru. Sau antrenorul echipei naţionale,
care îşi provoacă fundaşul: “Să nu-ţi văd
adversarul astă seară la petrecere.” Ceea ce este, în mod clar, o
provocare adresată fundaşului….de a-şi ciomăgi adversarul.
Sau fotbalistul de excepţie, care boxează în mod neregulamentar
mingea în poartă, mândrindu-se mai târziu că ar fi fost mâna
Domnului în joc. Sau încercările atâtor
sportivi de a abuza de tot soiul de medicamente pentru a trage astfel foloase
nepermise.
Lipsa de fair-play are de multe ori un singur nume: dopajul. Termenul
absurd – creaţie modernă - a «faultului cinstit» apare firesc în
cotidianul fotbalistic. Alte noţiuni, precum cea de «instinct criminal»
vorbesc şi ele de la sine. Toate acestea distrug toată plăcerea
jocului, transformând adversarii în duşmani.
Dar ce
e de făcut? Cu ani în urmă, filozoful Hans Lenk şi sociologul
sportiv Gunter A. Pilz observau că educaţia în spirit de fair-play nu
trebuie în nici un caz neglijată într-o societate care ameninţă
să devină orientată exclusiv după succes. Educaţia întru
fair-play îi încurajează pe oameni să înveţe să fie mai
calmi şi mai relaxaţi, astfel, mai corecţi. Doar aşa s-ar
putea anula maliţioasa sentinţă: «Primul mit
privind fair-play-ul în sport este faptul că acesta există.« În sport este aşadar la fel ca şi în viaţă.
Ce este
corect? Pictorul Vincent Van Gogh spunea »să-ţi cauţi o fărâmă
de soare, fără să-l împingi pe altu-n umbră."
[Hans-Albrecht Pflasterer, în: Olympisches
Feuer 6/2000, p. 30-31]
Alte texte privnd subiectul
"Fair-Play":
