|
Medierea şi conflictele
Termenul "mediere" provine din latinescul "mediare".
El a fost introdus în SUA ca termen de specialitate în 1970 şi a fost
preluat ca atare din limba engleză în cea germană. Medierea este
necesară într-un conflict şi se face de către persoane terţe,
nepărtinitoare şi neutre, cu scopul de a găsi o soluţie
acceptată de toate părţile implicate.
Experienţa a arătat că, de la un anumit punct din dinamica
escaladării, un conflict nu mai poate fi soluţionat de către
părţi. Acesta este momentul în care trebuie să intervină
o parte terţă, acceptată de toţi cei implicaţi.
Procedurile de mediere se bazează de regulă pe principiul echilibrării
intereselor. Conform acestui principiu, conflictele vor putea fi soluţionate
într-un mod mai eficient şi mai "ieftin" atunci când
dreptatea sau puterea se află într-un plan secund. Această metodă
a fost dezvoltată la Universitatea Harvard, fiind cunoscută şi
sub numele de “Modelul Harvard” (vezi caseta din dreapta).
Soluţionarea conflictelor prin mediere este o procedură larg răspândită
- mai larg decât s-ar crede. Ea este folosită în cazul disputelor de
familie sau maritale ca mediere la divorţuri sau moşteniri, în
domeniul justiţiei penale ca mediere între autori şi victime, în
domeniul mediului ambiant, în politica comunală sub forma unor "mese
rotunde" sau în şcoli, sub forma unor programe de soluţionare
a conflictelor între elevi.
Peer Mediation în şcoli
Modelul de mediere a conflictelor dintre elevi, procedură răspândită
între timp în multe şcoli, este o metodă eficientă de soluţionare
a conflictelor sociale ce apar zilnic între copii şi tineri. Acest
model urmează aceleaşi principii ca şi celelalte proceduri de
mediere:
 |
se bazează pe
voluntariat; |
|
sunt prezente atât
cele două părţi implicate în conflict, cât şi o
persoană terţă nepărtinitoare; |
|
soluţia trebuie
negociată cu multă răspundere şi înregistrată în
scris.
|
În acest caz este însă
deosebit de important faptul că nu profesorii sunt cei care mediază,
ci elevii; aceşti elevi-mediatori vor încerca să se ocupe de
acest conflict imediat după izbucnirea lui, în pauze sau în orele de
după debutul acestuia. Iniţiatorii procesului de mediere vor încerca "să
ofere părţilor conflictuale posibilitatea de a se împăca
şi de a începe de la zero".
În ceea ce priveşte calitatea acestui model de educaţie întru
asumarea răspunderii, el este un lucru deosebit de benefic. Elevii se
deprind cu regulile conflictului şi învaţă că trebuie să-şi
asume răspunderea. În acest sens, conflictele nu mai sunt soluţionate
"de sus", printr-un ordin, sau chiar reprimate, ci detectate
şi încadrate unui proces de soluţionare.
Acest program este aşadar o procedură cu o structură
transparentă, uşor de învăţat, ale cărei beneficii
s-au dovedit în practică (mai multe informaţii despre modelul de
soluţionare a conflictelor dintre elevi se află pe
o altă pagină).
Preocuparea cu conflictele trebuie însă să depăşească
graniţele programelor de mediere. Aceste proceduri, mai degrabă
limitate în ceea ce priveşte timpul, personalul şi locaţia,
de soluţionare constructivă a conflictelor sunt pe deplin
justificate, ele trebuie însă completate de alte metode, pe termen
mediu, ce vizează societatea şi sfera regională, şi
lung, ce vizează sfera ecologică şi globală.
Aceste programe trebuie integrate în contexte ce implică întreaga
societate, şi mai ales în organizaţii şi instituţii.
Astfel, în şcoli, trebuie să existe de ex., pe lângă
programele de mediere a conflictelor ce au ca obiect indivizii, şi
concepte de dezvoltare la nivelul organizării şcolilor şi de
reformă şcolară, pentru a crea aici condiţiile proprii
pentru schimbările dorite. |
|
Modelul Harvard
"Există trei căi principale de soluţionare a
conflictelor: echilibrarea intereselor, determinarea poziţiilor
de drept şi determinarea poziţiilor de putere. Negocierile
menite să rezolve problemele existente ilustrează calea
orientată după interesele partenerului de conflict; apelul
la curţile de justiţie este exemplar pentru calea care
vizează determinarea poziţiilor de drept; grevele şi războaiele
pot fi echivalate cu procedura prin intermediul căreia pot fi
determinate poziţiile de putere. Noi credem că, în general,
echilibrarea intereselor este mai puţin costisitoare şi,
astfel, mult mai eficientă decât un proces, care, la rândul lui
este mai puţin costisitor şi mai eficient decât confruntările
în vederea dobândirii unei poziţii de putere.
Şase reguli pentru implementarea unui sistem eficient de soluţionare
a conflictelor:
1. Plasaţi interesele părţilor implicate în conflict
în centrul negocierilor.
2. Elaboraţi proceduri menite să încurajeze părţile
implicate în conflict să se aşeze din nou la masa
negocierilor.
3. Ţineţi la îndemână proceduri necostisitoare,
bazate pe principiul justiţiei sau al puterii, pentru cazul în
care metodele dezvoltate de dvs. nu dau roade.
4. Oferiţi consultanţă celor afectaţi pentru a preîntâmpina
izbucnirea altor conflicte.
5. Ordonaţi diverselor proceduri în funcţie de costuri, de
la cele mai ieftine, la cele mai costisitoare.
6. Luaţi notă de motivarea participanţilor, de capacităţile
lor şi de instrumentele care vă stau la dispoziţie în
cadrul procedurii.
Un conflict este soluţionat mult mai eficient atunci când sunt
detectate interesele şi nu poziţiile de drept sau de putere.
Dacă părţile vor pune la rândul lor întrebări,
fie ele şi mai puţin importante, toţi participanţii
vor profita de pe urma soluţionării conflictului lor.
Echilibrarea intereselor aduce în general ambelor părţi
implicate o mai mare satisfacţie decât determinarea poziţiilor
de drept sau de putere. Gradul de satisfacţie al părţilor
se va reflecta într-un mod pozitiv şi de durată asupra relaţiei
dintre ele şi va diminua pericolul izbucnirii unor noi conflicte.
În ciuda avantajelor prezentate mai sus, nu este posibilă şi
nici de dorit soluţionarea tuturor conflictelor prin metoda
echilibrării intereselor. Pentru a vedea care sunt limitele, în
cadrul cărora poate fi găsită o soluţie viabilă,
poate fi necesară şi o procedură legală. Necunoaşterea
poziţiilor de drept poate constitui o stavilă la fel de mare
în cadrul negocierilor ca şi necunoaşterea poziţiilor
de putere. Atunci când una dintre părţi doreşte să
demonstreze că raportul de putere s-a modificat în avantajul ei,
ea va gândi că doar o luptă pentru putere va putea ducă
la clarificarea situaţiei.
Este, într-adevăr, mai "ieftin" să echilibrezi
interesele decât să determini poziţiile de drept sau de
putere, totuşi numai o sentinţă juridică poate
soluţiona o problemă de interes public. Din punct de vedere
social, în anumite cazuri o procedură de ordin juridic este de
preferat uneia care vizează echilibrarea intereselor. (...)
Majoritatea conflictelor trebuie soluţionate prin echilibrarea
intereselor. O parte din ele, prin determinarea poziţiilor de
drept. Cele mai puţine, prin determinarea poziţiilor de
putere. Sistemul ideal de soluţionare a conflictelor ar trebui să
fie creat astfel încât să reducă costurile disputei şi
să găsească soluţii satisfăcătoare
şi de durată."
[William L.
Ury, Jeanne M. Brett, Stephen B. Goldberg: Konfliktmanagement.
Wirksame Strategien für den sachgerechten Interessenausgleich.
Frankfurt/New York 1991, p. 13, p. 35, p. 95]
|
|
