"Educaţia pentru pace nu se face într-un "nomansland" social, ea are de-a face permanent cu conflicte, fie ele deschise sau ascunse. Obiectul strădaniilor ei este deconspirarea obiectului acestor conflicte şi oferirea unor posibilităţi de discuţie. Manevrarea conflictelor a fost considerată uneori ca fiind centrul preocupărilor din cadrul educaţiei pentru pace. Uneori, educaţia pentru pace poate influenţa în mod pozitiv cursul conflictelor, în cel mai bun caz ea poate găsi chiar şi soluţii. În tot cazul, ea contribuie în mod decisiv la transformarea conflictelor în acţiuni mai puţin violente.

Cu toate acestea, nu trebuie ca de dragul unei false păci sau armonii să ne obişnuim cu potenţialul conflictual. Educaţia pentru pace se află, din această cauză, mereu în contradicţie cu realitatea ne-paşnică, neputându-se debilita în a "tolera" conflictele izbucnite de pe urma realităţii sociale la nivelul  indivizilor sau al societăţii ca întreg, ci trebuind să analizeze interesele ce stau la baza acestor conflicte (principiul capacităţii de conflict). Acest nou înţeles dat termenului de conflict a atras multe voci critice la adresa educaţiei pentru pace, acestea reproşându-i că de abia prin de-tabuizarea şi problematizarea lor, conflictele sociale devin o problemă (...).

După cum am mai spus, educaţia pentru pace are ca scop iniţierea proceselor sociale şi politice de învăţare în sensul dezvoltării comportamentului pro-social şi a capacităţii de participare politică. Cu toate că educaţia pentru pace se înţelege ca o educaţie care are la rândul ei modele valorice, ar fi contrar principiilor sale să îndoctrineze populaţia cu aceste valori şi norme unilateral stabilite. De aceea, felul în care se desfăşoară procesele de învăţare iniţiate este, în principiu, deschis (principiul deschiderii).

Un alt principiu este cel al concordanţei: scopurile, conţinuturile şi metodele educaţionale trebuie să fie în concordanţă. Acest lucru înseamnă şi că în procesul educaţional nu poate fi folosită sau produsă nici o formă de violenţă - nici în situaţii concrete şi nici în organizarea proceselor de învăţare -, pentru a nu contraveni scopului de manevrare non-violentă a conflictelor individuale, din cadrul societăţii sau din mediul internaţional (principiul non-violenţei).

Educaţia pentru pace trebuie, în plus, să se orienteze după nevoile şi problemele adresaţilor săi (principiul orientării după nevoi) şi se va conecta la stadiul la care a ajuns cercetarea (în domeniul păcii), fără să fie doar o simplă mediatoare a acesteia (principiul verificării).

Educaţia pentru pace vizează, la fel ca toate celelalte preocupări pedagogice, procesele de învăţare şi transformările de durată, fiind doar în anumite condiţii un mijloc potrivit de intervenţie în caz de criză (în sensul unei "brigăzi pedagogice de intervenţie"). Trebuie să recunoaştem aici pericolul instrumentalizării politice, pentru că scopul educaţiei pentru pace nu este de a intermedia, în situaţii de criză sau sub presiunea evenimentelor, anumite valori morale sau chiar convingeri politice.

Educaţia pentru pace trebuie să-şi păstreze autonomia faţă de toate autorităţile şi organele de răspundere (principiul autonomiei). Ţinând cont interesele politice de partid şi diferenţele ideologice existente, educaţia pentru pace se află mereu în pericol de a fi instrumentalizată atunci când conceptele, scopurile şi conţinuturile nu sunt îndeajuns clarificate. În fine, educaţia pentru pace trebuie să se impună în mod consecvent pentru respectarea intereselor victimelor războaielor şi violenţelor de tot felul (principiul parţialităţii)."

[Günther Gugel / Uli Jäger: Gewalt muss nicht sein. Eine Einführung in friedenspädagogisches Denken und Handeln. 3. Aufl., Tübingen 1997; Günther Gugel / Uli Jäger: Gewalt muss nicht sein. Eine Einführung in friedenspädagogisches Denken und Handeln. 3. Aufl., Tübingen 1997;

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode