Legăturile
cu educaţia în domeniul mediului
ambiant, al lumii a treia şi al drepturilor omului
"(...) Nu (ajunge), să restrângem domeniul de activitate al
educaţiei pentru pace doar asupra problematicii înarmării şi
securităţii.
Hans Nicklas şi Änne Ostermann, care se preocupă, în cadrul Fundaţiei
pentru cercetarea păcii şi a conflictelor din Hessen, cu educaţia
în domeniul păcii, sugerează ca în domeniul educaţiei pentru
pace să fie incluse şi acele aspectele privind mediul şi lumea a
treia, care implică sau generează acte violente.
O metodă specială de abordare a problemei nord-sud este de exemplu
evaluarea consecinţelor pe care le-au avut exporturile de armament din
ţările industrializate în ţările lumii a treia. Şi
cauzele mişcărilor de migraţie şi reacţiile defensive
din Europa sau noul "duşman, Islamul" sunt teme prin intermediul
cărora poate fi abordată problema nord-sud, pe baza unor referinţe
şi experienţe personale. Dimensiunea ecologică a educaţiei
pentru pace reiese, de exemplu, din abordarea unor conflicte iscate pe baza unor
probleme de mediu (dispută privind resursele, ca de ex. apa).
În practica pedagogică există, atât în ceea ce priveşte conţinuturile
vizate cât şi metodele şi modelele didactice, multe interferenţe
între educaţia pentru pace şi celelalte discipline din aşa
numita "educaţie pentru supravieţuire": educaţia privind
mediul şi lumea a treia. Aceste interferenţe se vor intensifica pe
viitor, deoarece complexitatea contextuală a problemelor globale şi,
implicit, dramatismul acestora, este într-o creştere permanentă.
Astfel, de ani de zile s-au făcut auzite discuţii privind măsura
în care pot fi cumulate diferitele abordări şi experienţe
pedagogice pentru a susţine şi respectiv reorganiza procesul de învăţare
şi modul de acţiune având în vedere problemele globale şi
internaţionalizarea sporită a spaţiilor vitale (vezi tehnologii
de comunicare extinse la nivel mondial). La toate acestea s-a mai adăugat
şi faptul că capacităţile care stau la dispoziţia
contra-măsurilor pedagogice şi politice sunt din ce în ce mai reduse,
iar o cooperare aprofundată nu ar fi extrem de fecundă numai la nivel
de conţinut, ci şi necesară din punct de vedere politico-practic.
Abordări similare celor din domeniul educaţiei pentru pace au fost înregistrate
şi în cel al educaţiei privind drepturile omului, abordări susţinute
mai ales de către organizaţii internaţionale de apărare a
drepturilor omului precum amnesty
international. În acest caz este vorba mai ales de dezvăluirea cunoştinţelor
cu privire la cauzele încălcării drepturilor omului şi, mai nou,
de acordarea de sprijin în vederea găsirii unui răspuns la întrebarea
dacă (şi care dintre) drepturile omului pot revendica valabilitate
universală sau în ce măsură pot fi justificate intervenţiile
care au în vizor actele de încălcare a drepturilor omului.
Aici este vorba însă şi de o altă problemă: cum pot fi
transpuse aceste cunoştinţe în fapte concrete: "O educaţie
eficientă privind drepturile omului nu poate fi aşadar măsurată
decât după măsura în care o confruntare cu actele de încălcare
a drepturilor omului reuşeşte să facă cunoştinţele
obiective să devină afecte subiective. (...) Confruntarea cu actele de
încălcare a drepturilor omului ca "principiu al cunoaşterii
şi învăţării" ar trebui să îi facă pe toţi
să înţeleagă că drepturile omului - ca criterii de acţiune
politică şi morală universală în propria ţară -
sunt (pentru fiecare în parte) legate indisolubil de realizarea lor în toate
celelalte ţări (şi pentru toţi ceilalţi)" (Hildegard Karig).
(...) Educaţia în domeniul
dezvoltării are ca obiect întrebarea ce şi cum se învaţă
în statele industrializate despre ţările din lumea a treia precum
şi despre relaţiile nord-sud, oferind totodată impulsuri pentru
practica pedagogică. Educaţia privind dezvoltarea a pus în trecut
accente importante asupra dezvoltării unor modele educaţionale pentru
şcoala primară, un domeniu neglijat în mare măsură de educaţia
pentru pace.
Dacă urmărim discuţiile care au loc în domeniul educaţiei
privind dezvoltarea, vom vedea că această disciplină se confruntă
cam cu aceleaşi probleme cu care se confruntă şi educaţia
pentru pace. În ciuda unor progrese teoretice notabile, în ciuda existenţei
unei cantităţi importante de materiale didactice (în ultimii treizeci
de ani au apărut peste două mii cinci sute de materiale didactice
privind dezvoltarea şi politica!) şi în ciuda posibilităţilor
relativ mari de promovare, vorbim astăzi despre o "criză a educaţiei
în domeniul dezvoltării".
Această teză este motivată de patru observaţii: în primul rând
se spune că educaţia privind dezvoltarea şi-a pierdut obiectul,
pentru că, din pricina diferenţierilor tot mai mari putem vorbi din ce
în ce mai puţin despre o lume a treia. Nenumăratele materiale
didactice şi diversitatea metodelor practicate au dus, în al doilea rând,
la creşterea nesiguranţei în utilizarea metodelor şi la o
"cultivare a coincidenţelor pedagogice". În fine, în al treilea
rând, nu s-a constituit o tradiţie teoretică, iar în al patrulea rând,
instituţionalizarea educaţiei din domeniul dezvoltării a rămas,
în contextul general al sistemelor sociale relevante din punct de vedere educaţional,
un fenomen mai degrabă marginal (...).
Pentru toate aceste patru probleme pot fi găsite exemple şi în ceea
ce priveşte educaţia pentru pace. Pierderii obiectului "lumea a
treia" îi corespunde, în domeniul păcii, pierderea obiectului "conflictul
est-vest", asupra căruia s-a concentrat, decenii de-a rândul, o mulţime
de forţe. În tot cazul, atunci când comparăm crizele din cele două
domenii, trebuie să avem în vedere diferenţele de nivel, pentru că
atât la nivel teoretic, cât şi la nivel instituţional, educaţia
în domeniul dezvoltării este cu mult mai evoluată decât educaţia
pentru pace."
[Günther
Gugel / Uli Jäger: Gewalt muss nicht sein. Eine Einführung in friedenspädagogisches
Denken und Handeln. 3. Aufl., Tübingen 1997; versiune
internet:
http://www.friedenspaedagogik.de/themen/f_erzieh/fe3.htm]
