|
| |
 |
Günther Gugel şi Uli Jäger atrag atenţia, în fragmentul de mai
jos, asupra provocărilor actuale cu care se confruntă
educaţia pentru pace, provocări care pot fi rezumate prin
termenul-cheie 'globalizare'. Noul concept "învăţământ
global" încearcă să vină în întâmpinarea acestor
provocări. |
"Pentru
analiza războiului şi a păcii, chestiunea structurilor ne-păcii
şi cea a descoperirii condiţiilor care stau la baza păcii sunt
puncte decisive de referinţă pentru educaţia pentru pace. Ambele „puncte“
s-au schimbat însă în mod fundamental în ultimii cincisprezece ani. Odată
cu sfârşitul conflictului est-vest şi a procesului din ce în ce mai
alert al globalizării, au apărut, la nivel internaţional, noi
ameninţări la adresa păcii mondiale (terorism, noi tipuri de războaie,
pretenţii hegemonice), fără ca mai vechile probleme (de ex.
continuarea procesului de înarmare nucleară) să fie cu totul înlăturate.
Totodată, „asocierea“ popoarelor lumii, împreună cu creşterea
importanţei unor actori mai noi (organizaţiile neguvernamentale),
precum şi dezvoltarea pe care au cunoscut-o noile medii, intermediază
contacte şi perspective asupra "ogrăzii vecine" pe care
omenirea nu le-a mai cunoscut niciodată. Se deschide astfel şi o
dimensiune globală a educaţiei, căreia, din motive istorice, îi
este îndatorată şi educaţia pentru pace.
Cercetătorii atenţi la evoluţiile din cadrul educaţiei
pentru pace au subliniat faptul că este necesară o schimbare
considerabilă a mentalităţilor pentru a dezvolta în mod
productiv în direcţia „păcii“ constelaţia politică
generală descrisă mai sus. În locul politicii de interese, putere
şi prestigiu practicată la nivel naţional trebuie, prin urmare, să
apară o politică de înţelegere la nivel regional, de apropiere
şi de conciliere (vezi de ex. Hans Küng, fondatorul „Proiectului
World Ethos“). Oamenii trebuie să dezvolte însă alţi
parametri de gândire şi nu doar noi organizaţii. Diversitatea naţională,
etnică şi religioasă trebuie să fie resimţită ca
un potenţial element de îmbogăţire spirituală şi nu ca
o ameninţare.
În această nouă perspectivă nu mai putem vorbi de duşmani,
ci de parteneri, concurenţi sau chiar şi adversari. Locul confruntării
militare a fost ocupat de competiţia civilă. Politica nu se mai
orientează după modelul 'jocului la zero', unde numai una dintre părţi
câştigă, în detrimentul celuilalt. Dincolo de nivelul apelativ,
şi „proiectul pace“ devine din ce în ce mai diferenţiat, prinzând
contur sub forma unor analize şi descrieri detaliate ale condiţiilor
ce stau la baza păcii.
 |
Cercetătorul Dieter
Senghaas din Bremen, care, în anii şaptezeci, se întreba, pe bună
dreptate, ce şanse poate avea educaţia pentru pace având în
vedere lipsa organizată a păcii, a elaborat în anii nouăzeci
aşa numitul 'hexagon civilizator', nominalizând şase elemente
ca fiind de bază pentru procesul de civilizare. Ele sunt: monopolul
puterii, dreptatea socială, interdependenţa şi controlul
afectelor, participarea democratică şi statul de drept. Aceste
dimensiuni arată în mod clar în ce direcţie trebuie să se
dezvolte societăţile pentru a promova cu succes procesul de pace.
În acest proces se încadrează şi educaţia pentru pace, cu
un rol importat în cadrul dezvoltării unei culturi consistente a
conflictului. Educaţia pentru pace tematizează punţile de
legătură şi de intersecţie dintre diferitele
dimensiuni ale hexagonului, încercând să stimuleze procesul de
integrare, de aliniere a sferei politice şi a sferei personale, fără
să se teamă însă de escaladare şi confruntare (...). |
Pentru
a putea dezvolta „proiectul păcii“, precum şi modul de gândire
şi de acţiune în spiritul educaţiei pentru pace este necesar un
climat social şi politic care să aibă ca prioritate clară
soluţionarea civilă a conflictelor şi care să
promoveze, la nivel naţional şi internaţional, o cultură a
soluţionării civile a conflictelor. Soluţionarea civilă a
conflictelor nu este în primul rând o chestiune de natură tehnică,
ci una care priveşte metodele de gândire şi de acţiune.
 |
Dieter
Senghaas vede în soluţionarea civilă a conflictelor nucleul
unei culturi a păcii: „Prin ea înţelegem totalitatea orientărilor
valorice, a atitudinilor şi mentalităţilor care, în spaţiul
public şi politic, dar şi în afara acestuia, duc la o soluţionare
constructivă a conflictelor.“ (...)
Soluţionarea civilă a conflictelor se va face, după cum a
arătat-o experienţa de până la această oră, „de
jos în sus“. Acest lucru nu presupune izbăvirea celor responsabili,
ci exercitarea unor presiuni asupra acestora, pentru ca ei să apeleze
la alternative ne-militare, umanitare. Li se va atrage, în plus, atenţia
asupra faptului că societatea, cetăţenii care o compun, îşi
doresc altceva decât o lume în care să predomine metoda militară
de soluţionare a conflictelor. |
Cercetătorii
din domeniul păcii din cadrul Stiftung Entwicklung und
Frieden (Fundaţia pentru Dezvoltare şi Pace) au constatat pe bună
dreptate că: „Despre prevenirea conflictelor se vorbeşte de multă
vreme – dar s-au făcut prea puţine în acest sens. Deseori,
consideraţiile tactice ce vizează guvernele-prietene constituie o piedică
în calea soluţionării constructive şi de succes a conflictelor (...).
Investiţiile făcute de Germania şi de UE pentru stimularea
dialogului intercultural au scăzut de ani de zile. Ţinând cont de
globalizare, această dezvoltare grotescă, greşită în mod
fundamental, trebuie corectată cât de curând.“ (…)
Abordarea
critică a violenţei şi conflictelor a fost mereu şi este în
continuare sufletul educaţiei pentru pace. Ea încearcă să
recunoască violenţa în toate formele ei istorice şi sociale, să
o prevină, să-i întrerupă dinamica de escaladare şi să
dezvolte o manieră constructivă de soluţionare a conflictelor, la
toate nivelele. Violenţa poate fi înţeleasă, în acest sens, ca
parte din dinamica distructivă a conflictelor.
Războiul apare în acest context ca o formă extrem de brutală a
uzului colectiv de forţă, care trebuie – şi care, conform
ştiinţei pacifiste, poate - fi eliminată. Cercetătorii din
domeniul păcii şi conflictelor au atras încă de multă vreme
atenţia asupra faptului că, în lumea modernă, conflictele nu se
mai rezolvă prin intermediul forţei (a intervenţiilor militare),
că prin intervenţii militare pot fi ocupate sau eventual „pacificate“
unele ţări, dar că prin toate acestea nu se poate ajunge la o
stabilizare a regiunilor şi în nici un caz la o soluţionare a
conflictelor ce au stat la baza violenţelor. Orientul Apropiat,
Afganistanul şi Irakul sunt exemple concludente în acest sens (...).
Războiul, pacea şi stilul de viaţă – legăturile
dintre bunăstare şi siguranţă, pe de o parte, şi
dezavantaje şi războaie, pe de cealaltă, sunt, în lumea
globalizată, tot mai strânse şi pot fi aduse ca exemple în cadrul
activităţilor de educaţie politică de zi cu zi. Legăturile
sociale şi personale apar, de exemplu, atunci când în războaiele din
lumea de astăzi problema se învârte de fapt în jurul unor resurse precum
petrolul (Războiul din Irak) sau coltanul (Războiul din Congo) şi
când putem verifica în mod direct propria atitudine faţă de bunăstare.
Mai ales pentru tineri poate fi important să recunoască relaţia
dintre consumul de chip-uri electronice pentru telefoanele mobile şi războaiele
civile din Africa. În fond este vorba despre cât suntem pregătiţi să
profităm de alţii pentru a ne satisface propriile nevoi de siguranţă
şi bunăstare. În orice caz, trebuie să ne gândim aici la cum am
putea crea sentimente de empatie cu 'aproapele nostru de mai departe'. Ne vom
referi aşadar la toate acestea în contextul discutării metodelor de
educaţie globală (...)."
[din: Günther Gugel / Uli Jäger,
Friedenspädagogik nach dem Irak-Krieg: Kontinuität und neue Ansätze; în:
kursiv 4/2003]
[începutul
paginii]
|
