|
| |
 |
În textul de mai jos, Günther Gugel şi Uli Jäger de la Institut
für Friedenspädagogik Tübingen analizează bazele
activităţii educative pentru pace, care pot fi interpretate, pe
de o parte, în mod negativ - împotriva violenţei -, iar pe de
cealaltă, în mod pozitiv - pentru pace. Alte informaţii despre
unele concepte centrale precum războiul, pacea, violenţa şi
conflictul se află în cursul
2.
|
[Johan Galtung] |
"Educaţia
pentru pace a apelat, încă de la mijlocul anilor şaizeci, la
conceptele de pace şi război propuse de
Johan Galtung. Cercetătorul norvegian susţinea că putem vorbi
despre violenţă atunci când sunt lezate următoarele nevoi
fundamentale ale omului: supravieţuirea, integritatea corporală,
identitatea personală sau libertatea de a alege între mai multe
posibilităţi. Violenţa îşi face simţită
prezenţa atunci când oamenii sunt influenţaţi într-o
asemenea măsură încât nu se mai pot realiza aşa cum ar fi
putut-o face într-o situaţie normală (violenţă
structurală). El dă un exemplu:
"Vârsta medie de numai treizeci de ani nu era, în epoca de piatră, o
expresie a violenţei; aceeaşi vârstă medie devine, după
definiţia noastră, o expresie a violenţei (indiferent dacă
apare din pricina războaielor, a nedreptăţilor sociale sau
a amândurora)."
După ce făcuse distincţia, la sfârşitul anilor şaizeci,
între violenţa personală sau directă, pe de o parte,
şi violenţa structurală, pe de cealaltă, Galtung pare
să fi ajuns astăzi cu un pas mai departe: "Lucrez astăzi
de cele mai multe ori cu un triunghi: violenţa directă, violenţa
structurală şi violenţa culturală. Violenţa
structurală lezează necesităţile umane, nimeni nefiind
însă, în mod direct, autorul responsabil de aceasta. Violenţa
culturală este legitimarea violenţei structurale sau directe
prin intermediul culturii". |
Conceptele dezvoltate de Johan Galtung
nu s-au bucurat însă de o apreciere unanimă, ele făcând şi
obiectul criticilor, cele mai recente şi mai înverşunate dintre
acestea venind din partea
"Comisiei pentru Cercetarea Actelor de Violenţă". Această
Comisie este constituită dintr-un grup de experţi independenţi,
mandataţi de guvernul federal german pentru elaborarea unor analize şi
propuneri în vederea eliminării şi combaterii violenţei şi
al cărei "Raport cu privire la violenţă", constituit în
patru volume, a apărut în anul 1990. Comisia s-a folosit în cercetările
proprii de un concept relativ restrâns al violenţei, în al cărui
centru se află "formele de constrângere fizică". Prin
folosirea noţiunii de violenţă structurală "conceptul
de violenţă a căpătat o răspândire de-a dreptul inflaţionistă",
a spus Comisia, "pentru că orice act care vine să împiedice
dezvoltarea umană este evaluat automat ca fiind un act de violenţă
(...)."
Această definiţie mai restrânsă a violenţei concentrează
cercetarea cauzelor violenţei asupra deficitelor din trăsăturile
personale ale autorilor şi din instituţiile educaţionale care
i-au format. Conflictele politice sunt astfel transformate în aspecte de natură
juridică. Această perspectivă analizarea violenţelor ca
strategii de acţiune a autorilor, ca reacţie la propriile experienţe
cu violenţa şi neputinţa, pentru a înţelege din ce cauză
se face uz de violenţă (...).
Mai consistente sunt însă alte critici la adresa "conceptului extins
de violenţă". Profesorul de pedagogie Andreas Flitner atrage atenţia
asupra faptului că această lărgire a conceptului poate duce la
neclarităţi, diferitele etape ale violenţei nemaifiind decât nişte
simple repere estompate: "Eu susţin ideea unei utilizări reduse,
mai economice, a acestui concept, dar nu aş vrea să fiu confundat cu
cei care incriminează acţiunile violente fără a înţelege
şi contextul în care ele apar. (...) Prin această pledoarie pentru o
mai bună diferenţiere nu doresc în nici un caz să pun sub semnul
îndoielii faptele care au dus la descoperirea strânsei legături dintre
violenţa directă, corporală sau uzul de arme şi exerciţiul
malefic de putere, care poate porni chiar şi din cele mai îngrijite mâini
şi capete. Ceea ce vreau este ca oamenii să nu mai vorbească
concomitent şi amestecat despre diferitele nivele şi moduri de acţiune."
Această critică trebuie luată în serios, obligându-i pe toţi
cei care apelează la conceptul extensiv de violenţă să
devină mai concişi. Pentru că prin această lărgire a
conceptului de violenţă, pretenţiile ridicate faţă de
educaţia pentru pace nu au scăzut deloc. Ni se atrage aşadar atenţia,
şi pe bună dreptate, că acum, mai mult decât în trecut, trebuie
să ţinem cont de interacţiunea şi de etapele de escaladare a
celor trei nivele ale violenţei şi să căutăm posibilităţi
pe întrerupere a circuitului.
La fel ca şi în cazul interpretării constituţiilor, şi în
cazul specificării conceptelor apare pericolul instrumentalizării
politice. Pentru că definiţiile nu sunt doar simple acorduri privind
conţinuturile, ci şi o chestiune de putere. Interesele care se ascund
îndărătul acestora transpar de abia atunci când toate părţile
şi persoanele implicate ajung să se confrunte cu conţinuturile (...).
Educaţia
pentru pace nu-şi găseşte punctul de referinţă doar la
polul negativ, prin definirea diverselor înţelesuri ce sunt date violenţei.
Şi cele ce se înţeleg prin termenul 'pace' pot fi definite, chiar dacă
nu există şi nici nu poate exista o definiţie universal valabilă
a păcii. Pacea este deseori descrisă ca fiind o stare în care lipseşte
războiul (pace negativă).
Dar asta nu este de ajuns, pentru că pacea înseamnă mai mult decât
simpla lipsă a războiului şi mai mult decât tăcerea armelor:
pacea mai este uneori definită şi ca proces ţintit, în care
oamenii se angajează să aplaneze conflictele prin mijloace
non-violente şi să realizeze principii precum dreptatea socială
şi democraţia (pace pozitivă).
În acest sens, calea este scopul, aşa cum a susţinut şi
Mahatma
Gandhi. Acest proces nu va ajunge niciodată într-un punct final, care
nu poate fi pierdut nicicând. Dacă înţelegem pacea ca un proces,
atunci, pe baza lipsei războiului, oamenii poate lucra tot înainte întru
realizarea ei.
 |
Educaţia
pentru pace îşi găseşte motivaţia şi în
utopiile pacifiste, în viziunile unor oameni care au dovedit că
visele şi speranţele nu sunt doar fapte egoiste, ci pot fi
integrate şi în angajamentul politic. Viziunea lui
Martin
Luther King ("I
have a dream") şi-a câştigat importanţa nu prin
enumerarea unor fantezii oarecare, ci prin urmarea unei căi înspre
eliberarea din violenţă care echilibrează această
viziune şi care este pe înţelesul tuturor, putând deveni aşadar
şi subiectul criticilor. Educaţia pentru pace poate face
referire, în mod concludent, la importanţa "personalităţilor"
numai în sensul explicat mai sus." |
[Günther
Gugel / Uli Jäger: Gewalt muss nicht sein. Eine Einführung in friedenspädagogisches
Denken und Handeln. 3. Aufl., Tübingen 1997; versiune
internet: http://www.friedenspaedagogik.de/themen/f_erzieh/fe3.htm]
[începutul
paginii]
|
