Cursul 3: De ce avem nevoie de educaţia pentru pace?

Mijlocirea competenţei pacifiste

Competenţa pacifistă este importantă pentru înţelegerea contextelor, clasificarea evoluţiilor şi dezvoltarea unor analize şi strategii independente de tratare a războiului şi violenţelor. Compentenţa pacifistă este, în accepţiunea noastră, în primul rând o competenţă obiectivă: printre altele, ea include cunoştinţe referitoare la cauzele războaielor şi uzului de forţă, la premisele individuale pentru adoptarea unei atitudini pacifiste, precum şi la condiţiile-cadrul sociale şi internaţionale. Competenţa pacifistă include, de asemenea, şi o înţelegere a propriilor potenţiale şi aptitudini. Această competenţă poate fi mijlocită ca parte a activităţilor educaţionale intenţionale în şcoli şi în cadrul activităţilor de formare a adulţilor, sau în cadrul unor procese de învăţare autodidactă în cadrul unor aşa-numite 'grupuri de bază'. În lipsa unei competenţe obiective, educaţia pentru pace nu este posibilă. Totodată, ea nu este suficientă, alte competenţe trebuind să o însoţească.

Instrucţiuni în vederea dobândirii capacităţii pacifiste

Cum poate fi dobândită capacitatea de preocupare cu conflictele individuale, sociale şi internaţionale, cum pot fi recunscute interesele ce stau la baza acestora şi cum pot fi găsite căile de soluţionare ale acestora? Una din cele mai grele sarcini ale educaţiei pentru pace este formularea unor instrucţiuni palpabile şi inteligibile, de nivel mediu, care să poată fi înţelese de toţi oamenii. În acest sens, chiar şi cei mai însemnaţi pedagogi şi cercetători din domeniul păcii se văd confruntaţi cu problema păstrării propriei credibilităţi, pentru că ideea nu este să formulezi noi postulate, ci să aduci contribuţii practice care să susţină procesul cotidian de educare. Competenţa pacifistă individuală presupune, de exemplu, dezvoltarea puterii eului şi a conştiinţei de sine – şi nu în scopul tutelării celorlalţi, ci pentru a putea susţine o comunicare lipsită de probleme, pentru a putea recunoaşte şi prelucra propriile prejudecăţi, dar şi pentru a putea participa la evenimente politice într-o asemenea măsură, încât să se dezvolte un angajament clar în direcţia participării şi a scăderii numărului actelor de violenţă.

Cunoaşterea propriei poziţii este o premisă importantă pentru dezvoltarea curajului civil. Un aspect al curajului civil este, bunăoară, abilitatea de a-şi exprima propria părere - chiar şi în faţa autorităţilor –, nu numai în limitele propriului cămin, ci şi în public. Standardelor morale de care este nevoie pentru a acţiona la nivel personal trebuie să li se acorde o valoare mai mare decât aderării oportuniste la “mişcările de mase”, standardele morale aflându-se într-o strânsă legatură cu dobândirea competenţei obiective. Dezavantajele personale ce rezultă din punerea în practică a curajului civic trebuie luate în considerare, astfel conştientizându-se şi riscurile pe care le presupun. De aceea este în primul rând important să ne conştientizăm propriile temeri. Curajul civic poate, de asemenea, însemna şi refuzul de a deveni obedient sau de a delega responsabilitatea asupra autorităţilor (sau asupra unor structuri). Stăpânirea artei păcii este de neconceput dacă oamenii nu îşi asumă responsabilitatea propriilor sale fapte sau dacă nu încetează să acţioneze doar la nivel individual.

Aceste observaţii ne învaţă să tratăm în mod sensibil, în ceea ce îi priveşte pe copii şi pe tineri, tendinţa lor de a ne contrazice, de a comenta sau de a nu ne da ascultare. Pentru că astfel de forme de comportament nu pot fi etichetate pur şi simplu ca simple “insolenţe” sau “obrăznicii”, fiind mai degrabă o expresie a independenţei lor în dezvoltare precum şi a modului în care înţeleg să se confrunte cu autorităţile.

Deseori, competenţa pacifistă este confundată cu o pasivitate excesivă, considerându-se în mod injust că acele persoane care încearcă să obţină această competenţă sunt integre din punct de vedere moral, dar, altfel, nu înţeleg prea multe lucruri din viaţă, fiind incapabili să trăiască (sau să supravieţuiască) într-o societate marcată de concurenţă. Numai că exact opusul este adevărat. Nici o familie şi nici o societate (globală) nu pot supravieţui dacă principiul competitiv este considerat ca forţa motrice dominantă. În zilele noastre, abilitatea de a trăi şi de a supravieţui depinde în esenţă de aptitudinile noastre sociale şi de cooperare: aici sunt incluse capacitatea de a lucra în grup, aceea de a recunoaşte şi cântări efectele şi consecinţele propriilor acţiuni, precum şi capacitatea de asumare a responsabilităţii, atât faţă de propria persoană, cât şi faţă de ceilalţi oameni şi de mediul ambiant. Pentru a putea recunoaşte zonele-problemă şi obstacolele şi pentru a le putea surmonta atunci când ele apar, este necesară capacitatea de auto-reflecţie. Pentru că o cunoaştere tot mai profundă a propriei persoane şi, implicit, a propriilor reacţii, reprezintă o premisă importantă pentru competenţa pacifistă.

Cercetătoarea din domeniul păcii Hanne-Margret Birckenbach de la  “Projektverbund Friedenswissenschaften Kiel” prezintă o serie de idei proprii referitoare la stăpânirea competenţei pacifiste: în primul rând este vorba despre disponibilitatea şi capacitatea de a înţelege propriile acţiuni ca interacţiuni de natură politică. În continuare trebuie dezvoltată capacitatea de estimare a posibilelor urmări negative, pe care acţiunile proprii le pot avea asupra celorlalţi oameni. Birckenbach prevede aici şi crearea unei distanţe între sine şi presiunea şi tendinţa de a se conforma şi de a dezvolta o intoleranţă la violenţă, atât în sfera personală, cât şi la nivel social şi cultural.

Un alt domeniu este reprezentat de capacitatea de recunoaştere a potenţialului de violenţă de la nivelul propriei persoane, de tematiza şi de confruntare cu acesta, precum şi de renunţare la modelele violente de comportament şi de dezvoltare a unor alternative. Aici trebuie recunoscut riscul de a deveni un proscris, chiar dacă acest lucru nu presupune neapărat o izolare socială totală. Apoi, un alt lucru ce trebuie învăţat, se află în legătura creativă dintre presiunea continuă în ceea ce priveşte justificarea referitoare la conflictul dintre pacifism şi forţă, şi perspectivele politice de schimbare. Deficitele obiective ale democraţiei pot fi şi ele considerate o parte integrantă din acest proces. Un alt obiectiv este renunţarea la înţelegerea propriei persoane ca victimă şi câştigarea respectului de sine ca subiect politic. Unde şi cum se pot dezvolta astfel de competenţe şi calităţi este o problemă-cheie în cadrul educaţiei pentru pace.

Instrucţiuni privind acţiunile în spirit pacifist

În fine, instrucţiunile privind acţiunile politice individuale reprezintă o parte indisolubilă a educaţiei pentru pace. Mulţi s-ar aştepta ca educaţia pentru pace să fie înţeleasă doar ca o componentă pedagogică a mişcării pentru pace. Această atitudine este perfect de înţeles, numai că premisele, metodele şi recipienţii educaţiei pentru pace şi a mişcării pentru pace sunt elemente atât de variate, încât, în ciuda tuturor corespondenţelor dintre critica adusă violenţelor şi ideile referitoare la pace, o standardizare nu ar fi necesară şi nici nu ar servi intereselor comune.

Acţiunile în spirit pacifist au ca ţel influenţarea deciziilor politice precum şi dezvoltarea de la nivel comunitar, naţional şi internaţional, putând lua nenumărate forme. În sens restrâns, acest lucru înseamnă ca oamenii să ia parte la acţiuni pasive de insubordonare civilă împotriva războiului şi a pregătirilor de război. Aceste acţiuni pot fi, de exemplu, participarea la acţiuni tip blocadă la bazele de rachete – care, în special în anii optzeci, au reprezentat un element important al mişcării pentru pace -, greva foamei - pentru a atrage atenţia asupra problemelor testelor atomice -, şi până la refuzul de a plăti impozitele datorate. În zilele noastre, mişcarea pentru pace transnaţională a devenit deosebit de importantă, luând forme variate: de la proiecte de învăţământ internaţionale şi până la organizarea de intervenţii pasive în zone de criză. Educaţia pentru pace are rolul de a încuraja angajamentul politic, mai ales că acest lucru face posibilă identificarea limitelor mişcării pentru pace, marcând totodată şi spaţiul de acţiune.

Numai că educaţia pentru pace trebuie să ofere unui număr cât mai mare de cetăţeni (cetăţeni cu slujbe şi vieţi de familie normale) ocazia de a se implica, şi nu numai acelor puţini indivizi implicaţi în mod special şi care îşi pot “permite” să se angajeze în acţiuni pentru pace datorită unei situaţii financiare sau personale avantajoase. Activităţile în spiritul păcii pot lua multe forme în viaţa de zi cu zi. Acestea pot fi dorinţa de a se informa exact, precum şi a avea curajul de se opune discuţiilor xenofobe la şcoală, la locul de muncă ori în baruri şi restaurante, sau de a se opune fanteziilor violente în ceea ce priveşte eficienţa unor intervenţii militare.

Reiese aşadar cât de strâns legate sunt competenţa pacifistă, stăpânirea artei păci şi activitatea în spiritul păcii. Sunt la fel de evidente şi eforturile care trebuie depuse în vederea dobândirii unei educaţii eficiente în spiritul păcii.

[din: Günther Gugel / Uli Jäger: Gewalt muss nicht sein. Eine Einführung in friedenspädagogisches Denken und Handeln, 3. Aufl., Tübingen 1997, p. 16-42; versiune internet: http://www.friedenspaedagogik.de/themen/f_erzieh/fe3.htm]

Alte capitole:

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode