|
| |
Civilizarea
conflictului
"Conflictele sunt momente omniprezente în toate ordinile sociale. Atunci când
decurg în mod violent şi li se permite să îşi desfăşoare
potenţialul distructiv, ele pot destabiliza ordinea unei societăţi,
ba chiar să o pună cu totul sub semnul întrebării. Pe de o altă
parte, aplanarea cu succes a unui conflict poate avea efecte educaţionale
pozitive - ne vom asuma astfel anumite proceduri şi reguli, ale căror
aplicare va contribui la păstrarea conflictului sub limita izbucnirii unui
act de forţă, care îl vor canaliza astfel încât va fi posibilă
o soluţie non-violentă. Noi nu suntem aşadar interesaţi neapărat
de reprimarea sau renunţarea la conflicte: un asemenea interes ar fi
utopic, în sensul negativ al cuvântului. Interesul nostru este dedicat, mai
mult, reprimării şi renunţării la violenţă în
procesul de desfăşurare a conflictului - iar asta este 'civilizarea
conflictului'.
Prin 'civilizare' înţelegem în primul rând procesul de temperare a
afectelor oamenilor prin intermediul oamenilor din societate. Înţelegem
acest proces ca fiind o raţionalizare şi intelectualizare progresivă
a existenţei noastre. Acest proces este de fapt o cale de la un diferend de
natură impulsiv-naivă la unul controlat-reflectat cu mediul nostru
ambiant - natural şi social.
 |
Norbert Elias a
definit acest proces ca fiind unul de „ridicare a pragului de penibilitate“ - sau: ca pe un proces în care uzul
violenţei în decursul conflictelor devine penibil. De abia atunci când
ne va fi penibil să facem uz de forţă, vom căuta
mijloace şi căi să ne ferim de penibilitate: prin renunţarea
la uzul de forţă. Şi poate şi mai important: Elias mai
spune şi că dezvoltarea statului teritorial modern a produs un
impuls civilizator care a modificat economia afectelor şi standardele
comportamentale ale oamenilor în mod fundamental:
autocontrolul emoţional al oamenilor se consolidează, iar
mecanismele acestui autocontrol se internalizează mai puternic. Dacă
mai înainte, afectele umane erau controlate în mod forţat din afară, pe parcursul procesului de civilizare,
interacţiunile umane s-au transformat sub însemnul autocontrolului
individual. (...) |
Controlul
afectelor şi autocontrolul duc la o mai mare siguranţă; omul care
se auto-controlează şi auto-reglementează îşi măreşte
autonomia faţă de propria sa natură, îşi controlează singur afectele şi nu
mai trebuie să fie
limitat cu forţa din exterior. (...)
 |
Dieter Senghaas a
demonstrat în sens figurat relevanţa acestui proces al civilizării
pentru limitarea şi renunţarea la uzul de forţă în relaţiile
inter-sociale: „În sistemul internaţional pot fi observate două
procese de durată: rivalităţile de putere de anverguri
diferite şi interdependenţe
de densitate diferită. Ambele aspecte constituie subiectul cercetărilor
din domeniul păcii: rivalităţile de putere, pentru că
din acestea se pot naşte violenţe sau chiar războaie;
interdependenţele, pentru că acestea pot infiltra sau acoperi
rivalităţile de putere. Între cele două aspecte există o relaţie dialectică: |
Cu cât
sunt mai ascunse rivalităţile de putere, cu atât devine mai greu
pentru relaţiile de interdependenţă să amortizeze efectele
conflictelor; cu cât sunt mai dezvoltate relaţiile de interdependenţă,
cu atât mai mult creşte şi posibilitatea ca rivalităţile de
putere să fie împinse într-un plan secundar, iar inevitabilele conflicte
de interese să fie deviate pe căi mai paşnice. Capacitatea de a
devia rivalităţile de putere cu potenţial violent sau chiar războinic
pe căi mai paşnice constituie substanţa procesului civilizării.
Aşadar nu este vorba în nici un caz despre modificarea naturii
conflictelor. Puterea nu este eliminată ci limitată. Ea este încătuşată
prin transformarea conflictului într-un obiect al legii.
O astfel de 'civilizare' a rivalităţilor de putere şi a
politicii a avut loc mai întâi la limita inferioară a sistemului internaţional,
în statul teritorial clasic, occidental. În acest stat s-a ajuns la o
monopolizare treptată a forţei şi la formarea unei societăţi
şi economii bazate pe diviziunea muncii.
Dezvoltarea unui monopol statal legitim de putere a dus la
de-privatizarea violenţei; o reţea extinsă în condiţii
concurenţiale a transformat acţiunile economice orientate după
scop într-un imperativ. Iar aceste două aspecte au temperat comportamentul
practic. În plus, monopolizarea puterii politice şi economice a făcut
ca, în timp, marile mase populare să-şi revendice şi ele dreptul
la participare democratică. Astfel s-a dezvoltat treptat, de-a
lungul unor conflicte socio-politice ce au durat secole de-a rândul, statul de
drept democratic. În acest stat, conflictele sunt reglementate la nivel instituţional.“
Rezumând, am putea spune că procesul de civilizare poate contribui la izbăvirea
de flagelul forţei colective. El este rezultatul unor transformări de
durată a structurii politice şi a condiţiilor existenţiale
socio-economice a societăţii şi indivizilor. Pe parcursul acestui
proces, acea transformare culturală, care conduce la o de-legitimare morală
a violenţei sau care limitează măcar tipul şi numărul
acelor cazuri în care forţa mai poate fi încă considerată ca
fiind legitimă, devine din ce în ce mai importantă.
În ceea ce priveşte relaţiile internaţionale, efectul acestui proces de civilizare
descris mai sus poate fi integrat în dreptul internaţional ca element care
conduce la renunţarea la violenţe sau chiar la interzicerea acestora. Prin
toate acestea înţelegem obligaţia unui stat de a renunţa, în cazul divergenţelor cu alte
state, la ameninţări sau la comiterea unor acte violente, fie ele
multilaterale şi abstracte sau bilaterale, faţă de un alt stat.
De exemplu, articolul 2, alin. 4 al Cartei Naţiunilor Unite stipulează
următoarele: „Toţi
Membrii Organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale,
de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva
integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui
stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.“
Totuşi, de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial au
fost purtate peste 160 de război. Rămâne astfel să ne întrebăm
dacă problema limitării şi renunţării la violenţe
nu poate fi rezolvată şi dintr-o altă perspectivă decât cea
interstatală, dreptul internaţional de-legitimând uzul de forţă,
nimeni neputând face apel la această de-legitimare din pricina lipsei unei
instanţe eficiente care să medieze în conflictele dintre state."
[din: Reinhard
Meyers: Grundbegriffe, Strukturen und theoretische Perspektiven der
Internationalen Beziehungen, in: Bundeszentrale für politische Bildung (ed.):
Grundwissen Politik, 2. Aufl., Bonn 1993, p. 283-285]
[începutul
paginii]
|
