În pasajul de mai jos, Ernst-Otto Czempiel explică efectele dreptului internaţional ca strategie pentru pace, indicând însă şi limitele acestei strategii, bazat pe consensul dintre state. Printre cele mai deosebite realizări ale dreptului internaţional se numără codificarea drepturilor omului.

A codifica legi nu înseamnă a le şi crea de la zero. Acesta este motivul pentru care dreptului internaţional i s-a reproşat adesea că nu face altceva decât să descrie şi să conserve statutele de non-pace existente. Acest lucru nu este neapărat adevărat şi nu este plauzibil decât în retrospectivă. Pentru că nu ar fi avut prea mult sens postularea unor simple idealuri. Şi pentru că în sistemul internaţional nu există nici o instanţă care să creeze legi să şi să dispună şi de drept de sancţiune, dreptul internaţional nu poate face altceva decât să redea în cuvinte faptele pe care statele componente ale acestui sistem le recunosc ca obligatorii. Fixarea în scris a progresului reprezintă (...) un alt pas înainte.

Dar dreptul internaţional nu a avut, în afara acestor lucruri, nici o realizare proprie, cu efecte directe asupra procesului de pace? Trebuie să ştim că el a fost cel care a introdus, în politica internaţională, modalitatea de soluţionare a conflictelor prin arbitraj şi sentinţă judecătorească, inaugurând prin Curtea Permanentă de Arbitraj, în 1899, Curtea Permanentă Internaţională de Justiţie, în 1920, şi CIJ, instanţele indispensabile îndeplinirii acestor misiuni.

În evoluţia dreptului internaţional şi-au jucat, evident, jocul şi interesele politice: pacifismul european al secolului XIX de exemplu, care a accelerat în mod decisiv ritmul înfiinţării curţilor internaţionale de arbitraj şi a curţilor de justiţie; lumea a treia, care a înscris în dreptul internaţional dreptul la dezvoltare. Conceptul de drept internaţional este aşadar doar o denumire mai scurtă pentru o reţea care cuprinde mulţi actori: statele, ştiinţele politice, grupurile de interese. Toate acestea se integrează în încercarea de a limita, respectiv de a elimina întru totul, prin reglementarea legală a interacţiunii, uzul de forţă din sistemul internaţional. (...)

Cea mai importantă realizare a dreptului internaţional a fost în codificarea - care a însoţit procesul de pacificare - a stadiilor sale individuale. În vreme ce Grotius (1584-1645) a fost considerat întemeietorul dreptului internaţional modern, dominicanul de Vitoria şi, cu puţini ani mai târziu, iezuitul spaniol Suarez (1548-1617) au venit, cu aproape 100 de ani mai înainte pentru a crea prima codificare legală de proporţii a păcii şi războiului. Toţi cei trei de mai sus, dar mai ales Grotius, au contribuit la constituirea dreptului internaţional modern, ridicându-l pe fundamentul dreptului natural la statutul unei ordini a relaţiilor inter-statale dintre statele teritoriale în curs de dezvoltare. (...)

Conceptul central pe care se baza dreptul internaţional al epocii moderne era cel al ordinii. Aceasta nu avea să elimine cu totul războiul, dar îl putea totuşi „monitoriza“ (Carl Schmitt). Acest fapt servea în mod cert păcii ca stare opusă războiului. Limitând şi ordonând războiul, ororile aduse de uzul descătuşat de forţă au fost diminuate. Războiul a devenit un mijloc recunoscut al politicii, care nu putea fi utilizat decât în contexte limitate, care îi puteau asigura succesul. Modul în care se putea recurge la război a fost codificat în cadrul dreptului internaţional clasic, care şi-a păstrat valabilitatea până la izbucnirea Primului Război Mondial. Aici nu existau strategii de pace aşa cum le înţelegem noi astăzi, ci doar reglementări în ceea ce privea declanşarea unui război. Acest lucru reflecta aşadar interesele statului teritorial şi ale absolutismului, orientate mai puţin după distrugerea de oameni şi proprietăţi şi mai mult după câştig.

Acest lucru presupunea atât folosirea de mijloacele violente, cât şi de mijloace non-violente. Dreptul internaţional modern a dezvoltat principiul negocierii (colloquium), al acordului (compromissum), precum şi al tragerilor la sorţi (lors). Cel mai important dintre aceste principii era acordul, înţeles ca un compromis. Relevanţa acestuia de la acea vreme în ceea ce privea strategia pentru pace nu trebuie însă supraestimată. Atunci când părţile nu ajungeau la o înţelegere paşnică, războiul era văzut ca o alternativă acceptabilă.

Poziţia de „ultima ratio regis“ pe care o ocupa acesta în cadrul ius publicum europaeum era incontestabilă. Statele şi oamenii ce trăiau în ele erau văzute ca o proprietate privată a principiilor, iar relaţiile dintre aceştia erau reglementate de dreptul internaţional. Principii nu reprezentau statul, ei îl erau statul - aşa cum s-a exprimat de fapt şi Ludovic al XIV-lea într-o formulă devenită clasică.

În acest sens, dreptul internaţional era, ca strategie, construit într-un mod cât se poate de consecvent. Relaţiile internaţionale de la începutul epocii moderne se desfăşurau, cel puţin la nivel politic, între principi. Sfera socială era afectată de deciziile luate de suverani, totuşi doar într-o măsură destul de selectivă. Nici măcar războaiele nu afectau întreaga ţară, ci doar regiuni limitate, restrânse. Pe de altă parte, în această perioadă, dacă facem abstracţie de relaţiile economice, nici nu prea au existat interacţiuni notabile între diferitele sfere sociale. În secolul XIX, calul mai era încă cel mai rapid mijloc de transport şi de transmitere a informaţiilor. Acest lucru a limitat şi puterea absolutistă, dar a servit în schimb la mediatizarea subiecţilor săi în ceea ce privea interacţiunea politică în cadrul sistemului. Doar pe acest fundament sociologic de suveranitate pacea şi războiul s-au putut situa, în perfect echilibru, în conştiinţa politică şi juridică a epocii moderne.

Acest lucru nu s-a schimbat imediat odată cu Revoluţia Franceză, care a înlocuit suveranitatea principiilor cu cea a poporului. Această nouă formă de suveranitate nu a desfiinţat principiul mediatizării individului, ba chiar a consolidat într-o primă fază competenţa politică externă a sistemelor politice. Aceste sisteme reprezentau pretenţiile unui stat faţă de alte state, cereau în schimbul securităţii subordonarea. În tot cazul, diferenţa era acum că sistemele trebuiau să fie justificate din punct de vedere funcţional, iar acest lucru era o consecinţă directă a suveranităţii poporului. Afirmarea individului ca subiect al politicii, o altă consecinţă a Revoluţiei Franceze, a avut ca efect o sporirea numărului de voci care cereau prezervarea existenţei umane. Această pretenţie a fost mai întâi emisă pentru cazuri excepţionale precum războiul. În consecinţă, şi ius in bello a fost lărgit. Prezervarea existenţei umane s-a extins, în cursul secolului XIX, asupra întregii politici. Această pretenţie a înlăturat principiul egalităţii între război şi pace, ridicând pacea la rangul de stare primară a politicii internaţională şi de-legitimizând, într-un final, uzul de forţă în cadrul sistemului internaţional.

Acest proces al democratizării, pornit de Revoluţia Franceză şi continuat într-un ritm relativ lent pe parcursul secolului XIX, devenit accelerat în secolul XX şi nefiind un proces încheiat, se reflectă în mod clar asupra evoluţiei dreptului internaţional. Declaraţia de la Paris privind Drepturile Maritime din 1856 a extins ius in bello, provocând astfel naşterea dreptului internaţional umanitar. Aici s-a văzut pentru întâia oară - şi mai apoi la prima Convenţie a Crucii Roşii de la Geneva din 1864 şi mai ales în cadrul Acordului de la Haga privind Reglementarea Războaielor pe Uscat din 1907 -, că individul posedă anumite drepturi elementare, care nu pot fi mediatizate, ci respectate de către stat. (...)

Apariţia mişcării pacifiste, ce a însoţit procesul de democratizare pe parcursul secolului XIX, a revendicat din ce în ce mai mult renunţarea la principiul războiului şi înlocuirea acestuia cu instrumente mai paşnice, precum arbitrajul. Această mişcare a provocat, chiar dacă nu direct, dar în mod cert, instituţionalizarea, la finele secolului XIX, a Curţii Permanente de Arbitraj, prima procedură ce avea să soluţioneze conflictele prin mijloace eminamente non-violente. Mai apoi, la sfârşitul Primului Război Mondial au fost luate şi măsurile politice decisive, chiar dacă incomplete, de limitare a „libertăţii de declarare a războaielor“. Înainte de a porni la război, statele trebuiau acum să se supună unor proceduri de arbitraj şi să respecte perioadele de aşteptare.

Faza clasică a dreptului internaţional s-a apropiat astfel de sfârşit. Războiul şi pacea nu se mai aflau pe poziţii egale; mai mult, Constituţia Societăţii Popoarele chema la luarea „tuturor măsurilor potrivite de a păstra pacea popoarelor“ (Articolul 11). Dezvoltarea dreptului internaţional a cunoscut în cele ce au urmat noi şi noi succese, de la proiectul Protocolului de la Geneva din 1924 şi până la Pactul Kellogg din 1928, care ridica renunţarea statelor la război la rangul unui instrument de politică naţională. Acest pact a avut o însemnătate mai degrabă principială decât de practică politică, mai ales că renunţase la legătura, amintită în Protocolul de la Geneva, dintre renunţarea la violenţe şi soluţionarea paşnică a conflictelor. Pactul Kellogg documentează însă o transformare de conştiinţă, semnalând sfârşitul lui ius ad bellum.

Contribuţia dreptului internaţional la formarea strategiilor de pace nu s-a limitat însă doar la codificarea acordurilor convenite între state, chiar dacă şi această funcţie este destul de importantă. Dreptul internaţional a făcut ca cele deja realizate în domeniul soluţionării conflictelor să nu fie uitate sau evitate. În acest sens, Carta Naţiunilor Unite discriminează orice încercare de a reintroduce, în "scopuri nobile", precum lupta de eliberare naţională, uzul internaţional de forţă, fapt care ar duce la o reîntoarcere la concepţia deja depăşită a bellum iustum.

Dreptul internaţional nu a făcut însă doar să codifice acordurile convenite între state, consensul dintre acestea. El a încercat, în plus, să inaugureze instituţii de reglementare internaţională a conflictelor, în mod analog la cele constituite în interiorul statelor. Aceste instituţii s-au aflat în centrul atenţiei la ambele Conferinţe de la Haga, pe timpul Societăţii Popoarelor şi la începuturile Organizaţiei Naţiunilor Unite, între timp ele au fost mai mult uitate. (...)

Dezvoltarea ulterioară a dreptului internaţional prin formularea unor noi principii şi norme, la fel ca şi contribuţia ştiinţei din domeniu, a fost marcată în primul rând de încercarea de a face din drepturile omului legi valabile la nivel internaţional. În fond, acestea erau menţionate şi în statutul Naţiunilor Unite: în Preambul, la articolul 1, alin. 3, şi în articolul 13 al Cartei. Ele au fost proclamate de Naţiunile Unite la 10 decembrie 1948, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Transformarea lor în legi internaţionale s-a petrecut însă de abia în 1976, când cele două „Pacte privind drepturile omului “ - drepturile civile şi politice, precum şi drepturile economice şi sociale - au intrat în vigoare. Cel puţin în ceea ce îi privea pe semnatarii acestor Convenţii, drepturile omului deveniseră în sfârşit norme legale, chiar dacă doar statele erau cele care puteau veghea la îndeplinirea lor.

Limitările rezultate din acest fapt au fost, prin urmare, considerabile, mai ales în ceea ce privea implementarea măsurile practice de veghere asupra respectării drepturilor omului. Considerabil a fost însă şi progresul realizat prin aceste Convenţii. Acest progres este dovada clară a existenţei unei conştiinţe juridice universale, care penetrează structura verticală a sistemului internaţional şi care relativizează principiul suveranităţii statale. Prin acest progres, individul a devenit subiectul politicii, devenind posesorul unor drepturi reale, ce nu pot fi minimalizate sau limitate de autoritatea statală.

Drepturile omului sunt o expresie a faptului că, în ciuda tuturor diferenţelor socio-culturale, există unele interese de bază, comune tuturor oamenilor de pe acest Pământ. Faptul că aceste drepturi cer să fie articulate, dovedeşte renaşterea politică a omenirii şi arată că s-a format cel puţin o normă politică fundamentală, care pretinde să fie respectată pe tot cuprinsul lumii. Formularea acestora şi ridicarea lor la rangul de normă internaţională reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale dreptului internaţional şi ale specialiştilor din domeniu. Schimbarea normelor transformă şi conştiinţele, influenţând astfel, chiar dacă în mod indirect şi de durată, comportamentele. Aceasta este contribuţia pe care o au întru instaurarea păcii.

Pe de altă parte, codificarea dreptului internaţional şi dezvoltarea sa viitoare nu trebuie supraestimate în ceea ce priveşte funcţionalitatea. Motivele cele mai însemnate în acest sens au fost deja amintite. Dreptul internaţional este şi va fi mereu un drept consensual, care depinde de acceptul statelor participante. Aportul său la crearea păcii este pe atât de mare pe cât o permit membrii sistemului. Doar aceştia pot decide dacă şi în ce măsură dreptul internaţional poate instaura pacea."

[din: Ernst-Otto Czempiel: Friedensstrategien, Systemwandel durch Internationale Organisationen, Demokratisierung und Wirtschaft, Paderborn 1986, p. 64-71, 80-81]

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode