Organizaţia internaţională ca strategie pentru pace

"Încă de la începutul secolului al XIII-lea a apărut teoria conform căreia, în termeni moderni, modificarea structurii sistemului internaţional prin constituirea unei organizaţii internaţionale poate duce la un anumit grad de limitare a deschiderii sale principiale, făcând astfel ca aceasta să conţină o strategie importantă pentru pace. (...)

Rolul ei nu este doar de a transforma relaţiile într-un obiect al legii, ci influenţează - prin menţinerea continuă a acestor relaţii - politica membrilor ei. Printre strategiile ale căror obiectiv este de a instaura pacea prin implicarea directă în modul de interacţiune al componentelor sistemului, strategia de instituire a organizaţiilor internaţionale a fost nu doar prima, ci şi cea mai bună. (...)

Este destul de greu să supraestimăm modificările ce au apărut în comportamentul conflictual după constituirea unei organizaţii internaţionale. Nu degeaba teoreticienii s-au preocupat cu acest concept secole de-a rândul, de-a lungul istoriei europene. Nu degeaba a fost elaborată, după Primul, iar mai apoi după cel de-al Doilea Război Mondial, strategia de evitare a războaielor sub forma constituirii unei organizaţii internaţionale. Ceea ce se dorea prin acest lucru, şi anume schimbarea contextului internaţional, slăbirea şi respectiv desfiinţarea structurii anarhice a sistemului internaţional, a fost ridicată pe drept la rangul de premisă esenţială pentru instaurarea păcii. (...)

Acest lucru nu duce însă la slăbirea sau eliminarea totală a conflictelor. Ceea ce se schimbă este felul în care aceste conflicte apar în conştiinţa oamenilor. În lipsa unei organizaţii internaţionale, ele ar părea absolute; ele îi separă pe adversari, aceştia nutrind, fiecare în parte, să îl distrugă pe celălalt. Tocmai acest lucru este preîntâmpinat de organizaţia internaţională. Comunicarea şi cooperarea permanentă sunt simboluri ale existenţei continue ale valorilor comune, ne mai permiţând denigrarea acesteia. Conflictul se desfăşoară astfel în exclusivitate prin întrebuinţarea unor mijloace non-violente. Totodată, conflictele sunt relativizate: felul în care se încheie acestea nu mai constituie o ameninţare la adresa existenţei adversarului, marcând doar abilităţile acestuia de a se dezvolta. (...)

Abbé [Abbé de Saint-Pierre, 1658-1743] susţinea că calitatea sistemului internaţional trebuie schimbată, transformând astfel şi contextul interacţiunii dintre state: toate acestea, prin crearea unei confederaţii în care suveranii erau dispuşi să garanteze proprietatea. Ideea era că uniunea ar aduce un plus de securitate, permiţând desfăşurarea unui alt tip de politică externă prin eliminarea războaielor. Planul lui Abbé era cât se poate de modern. El cuprindea 12 articole care nu puteau fi modificate decât cu acordul tuturor membrilor; articolul 2 al acestui plan prevedea garantarea proprietăţii. Următoarele opt capitole mai importante puteau fi modificate de membrii cu o majoritate de două treimi; în ele era menţionat sediul Uniunii, executivul acesteia etc.. Alte opt „articole utile“ descriau organele acestei comunităţi internaţionale.

Suveranii erau reprezentaţi aici prin reprezentanţi permanenţi, care se întruneau în „oraşul păcii“, Utrecht. Ei erau adresaţii în cazul disputelor dintre membri. În cazul în care actul de mediere, întreprins de o comisie specială, eşua, decizia era luată de Senat cu o majoritate de două treimi. Această decizie avea caracter obligatoriu. Cine făcea uz de arme înainte de luarea deciziei sau nu ţinea cont de aceasta urmau să se supună unei intervenţii militare. Articolul 8 prevedea o interdicţie totală asupra uzului de forţă; ostilităţile nu puteau fi demarate decât împotriva acelor state care fuseseră în prealabil declarate duşmane ale organizaţiei. Pentru a veghea la executarea hotărârilor organizaţiei, Senatul întreţinea reprezentanţi permanenţi în toate statele membre. Senatul era cel care se ocupa şi cu comerţul. Acestuia îi stăteau la dispoziţie, în statele participante, Camere de Comerţ şi tot Senatul era cel care reglementa comerţul pe baza drepturilor egale şi reciproce. (...)

Societatea Naţiunilor şi Organizaţia Naţiunilor Unite au fost constituie pe baza modelului oferit de Abbé, acesta din urmă fiind în unele puncte - intervenţia militară federală şi arbitrajul - chiar mai elaborat decât cel al primelor două.

Importanţa acestor posibilităţi noi şi specifice a fost mereu subliniată de Secretarii Generali ai Naţiunilor Unite. U Thant a atras atenţia, în ultimul său raport anual, asupra importanţei Adunării Generale ca organism global de formare a opiniei şi a Consiliului de Securitate ca instituţie care veghează asupra conflictelor din întreaga lume. Kurt Waldheim a indicat marilor puteri faptul că ele au de fapt „un rol foarte special în cadrul Organizaţiei, de a oferi alternative la confruntările care, în această epocă nucleară, se pot dovedi fatale pentru noi toţi“. Pérez de Cuéllar a subliniat „rolul Naţiunilor Unite de for de negociere“, regretând totodată faptul că acest rol nu este suficient de luat în seamă. Şi el a atras atenţia asupra răspunderii speciale pe care o au marile puteri în cadrul Consiliului de Securitate, a căror „obligaţie“ este, „să se asigure că acest proces (de soluţionare a conflictelor) va rămâne în continuare paşnic, pentru a nu deveni o ameninţare la adresa păcii mai mari“.

Toţi Secretarii Generali au împărtăşit aceeaşi atitudine critică în ceea ce privea tendinţa sporită a statelor de a ocoli Naţiunile Unite, de a le ţine departe de management-ul concret al conflictelor. Aceste demersuri accentuează e negativo valoarea strategică de pace a Organizaţiei internaţionale. Prevederile acesteia limitează libertatea de acţiune a partenerilor de conflict, obligându-le pe acestea să reducă, dacă nu să renunţe de tot la elementele de violenţă. În termeni pozitivi, influenţa reală a Organizaţiei internaţionale asupra interacţiunii dintre naţiuni este creată în primul rând prin integrarea ei în conştiinţa comunităţii, o conştiinţă în care se reflectă contextul modificat al sistemul internaţional. Acest lucru face ca metodele de tratare a conflictelor să devină cu mult mai eficiente atunci când sunt instituţionalizate la nivelul Organizaţiei. Ceea ce Castlereagh numea „group in“ este astăzi într-o mare măsură o realizare în domeniului de socializare a Organizaţiei internaţionale. Prin aplicarea practică a acestor principii, statele se deprind cu un anumit comportament care se transformă astfel într-o normă universal acceptată. Instituţionalizarea acestei norme duce mai apoi, în cazul celor care o respectă, la identitate şi încredere, acestea înţelegându-se de pe acum ca parte dintr-un sistem comprehensiv şi unilateral acceptat de cooperare.

Consecinţele acestui fapt pot fi măsurate, după cum a constatat Butterworth în 1978: „Tradiţia cooperării consolidează importanţa politicilor care promovează un comportament cooperant prin consens, şi nu prin constrângere“. Această modificare a contextului, provocată de Organizaţia internaţională, culminează prin presiunile exercitate asupra membrilor de a-şi duce la îndeplinire sarcinile zilnice după „un model comportamental de încredere şi de durată“. Ceea ce ştia deja Castlereagh a fost confirmat şi adăugit de ştiinţele sociale moderne: „statele se socializează prin participarea ca membru într-o organizaţie internaţională în vederea deprinderii unui anumit tip de comportament (mai moderat).“"

[din: Ernst-Otto Czempiel: Friedensstrategien, Systemwandel durch Internationale Organisationen, Demokratisierung und Wirtschaft, Paderborn 1986, p. 81-87, 103-105]

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode