|
| |
Textul următor schiţează
geneza noţiunii de pace din cele mai vechi timpuri şi până
în prezent:
"Pacea
înseamnă non-război. Ea mai înseamnă însă şi altceva.
Pacea este şi: „Izvor, creator, sursă de hrană, multiplicator,
protector al tuturor lucrurilor bune de pe Pământ şi din Ceruri ...“
Ea nu este numai premisa existenţei fiinţei umane, ci şi condiţia
pentru dezvoltarea acesteia. Aşa a apărut ea încă din iudaismul
clasic, având pe atunci o componentă socială explicită.
În
Vechiul Testament, termenul
'salom' a fost mai întâi unul cu valenţe eshatologice, care definea
conformitatea dintre om şi Dumnezeu. După ce a fost formulat în
termeni de realitate politică, acesta a dobândit, pe lângă
valoarea de prezervare a existenţei prin asigurarea securităţii
în exterior, cea de dezvoltare a existenţei sub forma păstrării
sănătăţii, a saţietăţii şi bunăstării.
Aceste valori apăreau însă şi mai devreme, la egipteni
şi sumerieni. În imnurile de încoronare ale faraonilor, care nu
erau menite să descrie neapărat o anumită situaţie -
lucru căruia i-ar fi lipsit cu siguranţă credibilitatea -,
ci să formuleze unele norme politice, aceste valori apar într-un mod
similar, ca o combinaţie între securitatea în exterior şi
necesitatea ca societatea să permită oamenilor să se
dezvolte, prin eliminarea despotismului, oprimării şi exploatării.
Regele este răspunzător de securitatea poporului său, cel
puţin aşa spune imnul sumerian al lui Lipitistars din Isin (...):
regele este cel care îşi poate învinge adversarii, care dă
poporului de mâncare grâne, untură şi lapte, care răspândeşte
dreptatea şi care „îi lasă pe cei drepţi să existe
pentru întotdeauna“. Securitatea externă însemna la acea vreme
subjugarea şi de cele mai multe ori uciderea duşmanilor.
Aceleaşi lucruri sunt valabile şi pentru Vechiul Testament,
pasajele din Isaia 2,
2-5 şi Miheia 4, 1-3 devenind celebre în acest sens, chiar dacă nu au
fost niciodată citate în întregime: popoarele „preface-vor săbiile
în fiare de pluguri şi lăncile lor în cosoare. Nici un neam nu
va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa
războiul“.
|
|
"Dolf Sternberger distinge între conceptul
politic şi cel eshatologic
de
pace. El susţine că cea mai evidentă
manifestare a păcii eshatologice se află în viziunea
profetului Isaia (11, 6-7) despre lupii care se odihnesc alături
de oi, despre vacile şi urşii care pasc laolaltă
şi despre leii care se hrănesc cu paie. Asta nu mai
este, cu siguranţă, o perioadă intermediară,
între două războaie, ci o consecinţă fericită
a reformării totale a lumii. Sternberger nu crede, fireşte,
că acelaşi lucru s-ar putea întâmpla şi în
politică; el se îndoieşte că rezultatele
eshatologice pot fi obţinute cu mijloace politice (...).
Pacea eshatologică, spune Sternberger, se sprijină pe
comuniune - communio, pacea politică, în schimb, pe
consens - c. Pacea eshatologică nu
poate fi atinsă decât prin transformare,
cea politică, în schimb, doar prin
găsirea unui consens.
Pentru a păstra imagistica din viziunea profetului
Isaia: politica nu va putea transforma lupii, urşii şi
leii, le va putea limita însă puterile, domeniul de acţiune,
putând chiar să îi pună în lanţuri. Dacă
politica va încerca însă să acţioneze împotriva
naturii ei şi să încerce să îi transforme, atunci
ea se va vedea confruntată cu eşecul, putând deveni
chiar totalitară."
[din:
Iring Fetscher/Herfried Münkler (ed.): Politikwissenschaft,
Begriffe - Analysen - Theorien, Ein Grundkurs, Reinbek 1985, p.
288] |
|
Premisele
acestei păci stau însă scrise cu un rând mai sus:
Domnul îi va judeca pe păgâni „şi va judeca neamurile“. Înfrângerea
totală a duşmanilor Israelului este condiţia necesară pentru
această pace. Ea este posibilă doar prin puterea stăpânitorului,
de care depinde şi acordarea dreptăţii în interiorul
ţării.
De abia Noul Testament a adoptat o poziţie radical opusă, cerând
oamenilor să-şi iubească duşmanii. Această poziţie
trebuie înţeleasă însă în cadrul noţiunii de pace
nou-testamentară, care nu avea valenţe politice, ci mai puternic
eshatologice decât cea din Vechiul Testament. În sensul strict al cuvântului,
această definiţie nu are nici o legătură cu existenţa pământească,
raportându-se în exclusivitate la relaţia omului cu Dumnezeu.
În schimb, în termenul grecesc 'eirene' poate fi recunoscută în mod clar
relaţia dintre garantarea securităţii şi bogăţie,
bunăstare, sănătate şi stabilitate. Şi Islamul a dat
conceptului de pace valenţa unei legături între securitate, în
exterior - prin subjugarea duşmanilor - şi dezvoltarea oamenilor, în
interior. Atunci când confucianismul susţinea că cele trei principii
ale unei bune guvernări erau garantarea hranei, soldaţilor şi a
încrederii, el combina, la rândul său, fireşte, fără a se
folosi de termenul 'pace', scopul prezervării şi al dezvoltării
existenţei umane.
Interconectarea acestor două elemente în cadrul conceptului de pace apare
încă o dată foarte clar la începutul Evului Mediu, la Augustin. El
consideră pacea o „linişte a ordinii“
(tranquillitas ordinis), care reglementează dezvoltarea umană şi
oferă totodată siguranţă acesteia faţă de
eventualele agresiuni din exterior.
În Evul Mediu şi mai ales în epoca modernă, acest concept integrat
al păcii începe să se degradeze. El este redus, mai ales sub influenţa
dreptului internaţional, la domeniul relaţiilor dintre societăţi,
condiţiile de dezvoltare, necesare în interiorul societăţii,
fiind delimitate de acesta. Aceste condiţii nu au jucat un rol prea
important în procesul de formare a statului teritorial şi în epoca
absolutistă, au apărut din nou în prim-plan după ce Iluminismul
şi mai apoi Revoluţia Franceză le-au amplificat în mod
considerabil semnificaţia politică.
Bineînţeles că norma dezvoltării existenţei a fost mai apoi
adoptată şi de alte noţiuni precum bunăstarea (ca justiţiei
distributivă materială) şi democraţia (ca justiţie
distributivă participatorie). Norma păcii a devenit aşadar din ce
în ce mai strict rezervată domeniului relaţiilor dintre societăţi,
fiind astfel redusă la rolul de prezervare a existenţei.
Ea nu a reluat norma dezvoltării existenţei decât mult mai târziu,
de abia după cel de-al Doilea Război Mondial, când gradul crescut de
interdependenţă a început să reducă distanţa dintre
state. Norma dezvoltării existenţei a început să-şi extindă
în mod considerabil sfera sa de valabilitate, implicând acum şi oamenii
din alte entităţi politice."
[din: Ernst-Otto Czempiel:
Friedensstrategien, Systemwandel durch Internationale Organisationen,
Demokratisierung und Wirtschaft, Paderborn 1986, p. 44-46]
|
Pacea
nu este absenţa războiului. Pacea este o virute, o atitudine
spirituală, o tendinţă spre bunătate, încredere
şi dreptate –
Spinoza |
[începutul
paginii]
|
