"Nu există nici o cale către pace. Pacea este calea" - această deviză a lui Mahatma Gandhi indică o concepţie pragmatică a păcii. Mai concret este citatul următor: "Îngrijeşte-te de mijloace, scopurile se vor îngriji ele însele de ele." Importante pentru Gandhi sunt aşadar mijloacele - non-violenţa -, şi nu scopurile - căutarea unei păci (utopice) care să fie realizate într-un viitor îndepărtat.

Şi în imaginea de mai sus, folosită de mai multe ori în acest curs, violenţa este un criteriu de delimitare a continuumului război-pace. Pacea este acolo unde se termină violenţa şi unde începe cooperarea. Diferite trepte de cooperare şi de integrare marchează drumul spre pacea "maximală", care nu este definită în sensul unei stări fixe de agregare şi care rămâne o idee regulatoare sau o utopie (pozitivă).

Lucrul asupra căruia analişti nu au căzut încă de acord este când începe pacea. Sau: Ce înţelegem când spunem că "se termină violenţa"? Acestor întrebări din jurul unor noţiuni precum violenţa directă, structurală şi culturală le este dedicat capitolul "Violenţă" din cadrul acestui curs 2. În ceea ce priveşte definirea mai exactă a noţiunii de pace, s-a împământenit distincţia pace "pozitivă" şi pace "negativă". Ce trebuie să înţelegem prin acestea vom vedea în fragmentul de mai jos, al cărui autor este Ernst-Otto Czempiel:

Această definiţie este într-o anumită măsură mai aproape de conceptul 'negativ' de pace, care înţelege pacea ca pe un non-război. Satisfacţia constă în faptul că nu există război. Prin aceasta nu se înţelege însă numai absenţa războiului, ci şi înlocuirea acestuia cu alte mijloace non-violente de confruntare. Consecinţa logică a acestui fapt este că acest concept 'negativ' de pace, dacă este luat în serios, are multe consecinţe, pe care o discuţie pur nominalistă le-ar fi atribuit de abia variantei 'pozitive' a păcii. Evitarea războaielor pe o durată mai mare de timp înseamnă înlocuirea acestora cu formule non-războinice de soluţionare a conflictelor. Atunci când acest lucru este posibil, domneşte pacea.

Această definiţie nu incriminează însă orice formă de violenţă, ci doar distrugerea organizată militar a existenţei fizice a oamenilor. Această definiţie nu a fost niciodată menită să îndeplinească „obiectivul unei societăţi mondiale non-violente, sau, în parametri teologici, sfârşitul suferinţelor umane“ (...). Lucrul pe care îl face este să arate într-un mod mai clar ce se înţelege prin componenta universal recunoscută a păcii, non-războiul. Pentru că non-războiul nu este altceva decât absenţa permanentă a violenţelor militare organizate. El nu este identic cu evitarea temporară a războaielor, excluzând pregătirea acestuia şi, implicit, disponibilitatea oamenilor de a porni la război. La acest lucru făcuse referire şi Hobbes (...), atunci când susţinuse că pacea este acea perioadă de timp în care nu există nici război, şi nici disponibilitatea oamenilor de a porni unul. Consecinţele politice ale acestei definiţii consecvente ale non-războiului sunt, astfel, considerabile. (...)

Pacea este aşadar un proces ce are loc într-un sistem internaţional şi care este caracterizat de un mod non-violent de soluţionare a conflictelor. În tot cazul, definiţia acestei noţiuni ar putea satisface pe toată lumea şi dacă ar suna după cum urmează: pacea domneşte atunci când conflictele sunt reglementate, în cadrul unui sistem internaţional, fără a se face uz de forţă militară. (...)

Privind mai îndeaproape însă, cele prezentate ca fiind alternative la definiţia „negativă“ şi „pozitivă“ a păcii se dovedesc a fi de fapt o serie de etape. Această serie începe, ca o condiţie sine qua non, cu înlăturarea uzului organizat de forţă militară şi continuă ca un proces în care actele de violenţă sunt în descreştere, iar justiţia distributivă sporeşte."

[din: Ernst-Otto Czempiel: Friedensstrategien, Systemwandel durch Internationale Organisationen, Demokratisierung und Wirtschaft, Paderborn 1986, p. 11, 35-37, 51]

Mai departe, Ernst-Otto Czempiel crede că este important ca, în loc să discutăm despre război şi pace ca stări fixe, să vorbim despre un continuum, care - după cum o va arăta graficul de mai jos - este întrucâtva diferit de continuumul prezentat mai sus:

Punctul de plecare este "conceptul negativ de pace": pacea este absenţa războiului, războiul putând fi definit destul de precis ca "uz organizat de forţă militară". Importantă este, mai departe, distingerea a mai multor faze şi grade (succesive) ale păcii - fără să neglijăm stări de agregare precum Războiul Rece, care fac şi ele parte din domeniul păcii, chiar dacă cu cel mai scăzut grad de elemente pacifiste.

O altă deosebire faţă de celălalt continuum este faptul că prin "sporirea justiţiei", alături de gradul de (non-)violenţă, apare un nou criteriu de departajare a diferitelor faze ale păcii. Acest lucru subliniază, încă o dată, strânsa legătură dintre pace şi justiţie.

Alte informaţii privind noţiunea de pace:

[Autor: Ragnar Müller]

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode