|
| |
Următorul
text scris de Herfried Münkler
face un rezumat al contribuţiei aduse de cercetarea comportamentală
asupra discuţiei despre război şi pace:
"La o prim vedere pare că războiul şi pacea sunt două
stări politice clar diferite între ele: atunci când domneşte pacea,
nu poate fi vorba de război şi viceversa. (...) Războiul şi
pacea, două concepte separate de declaraţii de război şi
tratate de pace sunt prin urmare două stări politice care se exclud
recipric: doar una dintre ele poate exista la un moment dat - doar războiul
sau doar pacea, nu există o a treia stare. Să ne gândim însă la „Războiul
Rece“: acest concept arată că realitatea politică este mult mai
complexă decât construcţia binară război-pace. (...)
Dacă luăm în considerare conflictele de după cel de-al Doilea Război
Mondial vom vedea că diferendele de sub limita unui război „propriu-zis“
au devenit din ce în ce mai multe. În schimb, „războaiele clasice“
precum cele din Orientul Apropiat, dintre Israel, Siria, Egipt şi Iordania
au devenit din ce în ce mai rare.
 |
Este
aşadar diferenţierea dintre război şi pace doar o ficţiune
juridică? Tezele cercetătorilor comportamentali, al etologilor,
par să confirme acest lucru. Etologia, ştiinţa care studiază
comportamentele animale şi umane, vorbeşte despre un continuu al
agresiunii, la al cărui capăt extrem se află războiul. Irenäus Eibl-Eibesfeldt
a delimitat războiul de alte forme de agresiune (...), definindu-l ca
pe un 'conflict armat între grupe'; totuşi, starea descrisă de
el a non-războiului nu prea poate fi considerată a fi pace. În
tot cazul, etologia nu diferenţiază cu aceeaşi stricteţe
între război şi pace; ea pleacă de la ideea că
agresiunii îi revine o funcţie decisivă în cadrul autoprezervării
instinctiuale a unei specii (eliminarea celor slabi şi bolnavi de la
procreere) şi în cel al distribuirii funcţionale a unor resurse
limitate (...). |
Acelaşi
lucru este valabil şi pentru război: „Războiul“,
susţine Eibl-Eibesfeldt, „nu poate fi redus nici la instincte denaturate,
greşite, animalice şi nici la degenerări necrofilice sau de altă
natură patologică ale libidoului uman.
Aici nu este vorba de o deviere lipsită de orice funcţii, ci de o formă
specific umană a agresiunii între grupe diferite, cu al cărei ajutor
grupe de oameni concurează pentru terenuri şi bunuri naturale.“
Totodată, etologia a atras însă atenţia şi asupra inhibiţiei
instinctive a animalelor şi oamenilor faţă de a ucide, precum şi asupra unor ritualuri
sociale de tratare a conflictelor la
popoarele naturale, ca de exemplu renunţarea la utilizarea armelor ce
constituie o ameninţare la adresa vieţii sau la urmărirea
persoanelor refugiate (...). Pentru Eibl-Eibesfeldt, dezvoltarea pe care a
cunoscut-o armamentul de război a fost pasul decisiv în cadrul transformării
funcţiei agresiunii: „Armele au fost cu siguranţă un factor
decisiv în cadrul dezvoltării agresiunii cu caracter distructiv. Tehnica
armamentului a 'păcălit' într-o oarecare măsură inhibiţiile
noastre înnăscute. O lovitură rapidă de armă poate scoate din uz o
persoană înainte ca aceasta să poată apela, prin gesturi de
supunere, la mila noastră. Acest lucru se întâmplă şi mai bine
atunci când uciderea unui om se face de la distanţă, printr-o săgeată
să zicem“.
Din punctul de vedere al cercetării comportamentale, războiul şi
pacea sunt aşadar concepte mai degrabă metaforice pentru două stări
care nu pot fi delimitate în mod clar una de cealaltă, aflate pe o axă
reprezentând agresiunea ca metodă de prezervare şi ameliorare a
speciei. Dezvoltarea tehnicii armamentului (şi instrucţia
militară, care a venit să elimine instinctul de 'fugă de la locul
faptei') a redus inhibiţiile instinctive
şi au făcut din războaie o formă de conflict elilberată
de orice presiune instinctuală, la care iau parte grupuri din aceeaşi
specie."
[din: Herfried Münkler, Krieg und Frieden;
în: Iring Fetscher/Herfried Münkler (ed.), Politikwissenschaft. Begriffe -
Analysen - Theorien, Ein Grundkurs, Reinbek 1985, p. 280-281]
[începutul
paginii]
|
