|
| |
Textul
de mai jos schiţează problema securităţii, o problemă
fundamentală a
sistemului statal internaţional, care rezultă din structura sa anarhică:
"Sistemul internaţional are ca trăsătură centrală
„anarhia“. Anarhia nu înseamnă însă aici lipsa unor reguli (adică
dezordine sau „haos“) (...). Ea nu înseamnă nici lipsa unor reguli
internaţionale. Pentru că asemenea reguli există (...). Anarhia,
în sensul strict al cuvântului înseamnă şi mai mult: o lipsă
de structuri formale de conducere. În sistemul internaţional există
diferenţe între state la nivelul puterii, diferenţe care sunt chiar
amplificate şi susţinute prin mecanismele acestui sistem (...). Altfel
decât în cazul raporturilor directe între state, nu există o ierarhie
formală, şi mai ales nu există un monopol al unui stat sau al
altuia asupra uzului de forţă. Mai mult, statele - altfel decât în
cazul cetăţenilor dintr-un stat - depind doar de ele însele atunci când
trebuie să se protejeze, drept pentru care vorbim despre sistemul internaţional
ca despre un sistem de auto-ajutorare.
În acest sistem, statele pot încerca cel mult să-şi coordoneze
strategiile de securitate cu alte state şi să coopereze cu acestea într-o
alianţă de securitate. Acesta este însă un tip de cooperare îndreptat
împotriva altor state. Cele două mari alianţe care au determinat
grosul politicii de securitate al perioadei postbelice, au fost Pactul
Nord-Atlantic, înfiinţat în 1949 şi cu organizaţia NATO pe
partea occidentală şi Pactul de la Varşovia de partea de est,
care s-a menţinut între anii 1955 şi 1991.
Din sus-numita trăsătură sistemică - anarhia, şi prin
aceasta, dependenţa strictă a statelor de auto-ajutorare - rezultă,
în combinaţie cu faptul că nu există practic mijloace militare
cu un caracter eminamente defensiv, o problemă centrală a politicii
internaţionale. Analistul politic american John H.
Herz a introdus în 1950 un concept potrivit în acest sens:
dilema siguranţei.
Acest concept atrage atenţia asupra faptului că măsurile
militare, chiar şi atunci când sunt introduse de A cu scopuri defensive,
apar pentru B ca un factor de ameninţare, B înarmându-se prin urmare la rândul
său, fapt care sporeşte sentimentul lui A de nesiguranţă.
Astfel se ajunge nu doar la o spirală infinită a „competiţiei
întru înarmare“, sentimentul de siguranţă necrescând, în ciuda
eforturilor militare sporite, ci scăzând din pricina sesizării
acestei „competiţii“. Sau, formulat altfel şi mai pe scurt: în
condiţii de anarhie, dorinţa unilaterală
de creştere a siguranţei poate duce la o creştere a
nesiguranţei. Dilema siguranţei dă astfel o explicaţie
sistemică problemei securităţii în cadrul politicii internaţionale."
[din: Martin List ş.a.: Internationale
Politik. Probleme und Grundbegriffe, Opladen 1995, p. 91-93]
[începutul
paginii]
|
