|
| |
Lothar
Brock atrage atenţia, în textul de mai jos, asupra unor neclarităţi
ale conceptului de pace şi propune o "societate mondială
non-violentă" ca ţel care nu poate fi împlinit, dar după
care pot fi orientate toate activităţile:
"- Pace înseamnă tăcerea armelor. Dar pentru câtă vreme?
Va putea domni pacea doar după ce ultimul război se va fi sfârşit?
Este tot restul timpului doar o mare perioadă interbelică, doar
un simplu armistiţiu?
- Este oare, în vremuri de pace, viaţa indivizilor şi a popoarelor
ferită de intervenţii militare violente, dar şi de alte
forme de violenţă? Va domni pacea oare numai atunci când va
domni şi dreptatea?
- Europa occidentală pare să fi uitat de războaie. Dar poate oare
pacea să se instaureze aici pe durată, când în alte părţi
conflictele decurg cu atâta violenţă? Este oare pacea divizibilă
sau nu poate apărea ea decât ca o pace a întregii lumi?
(...) Atât în uzul cotidian, cât şi în cel academic, oamenii încearcă
să depăşească neclarităţile conceptului de
pace apelând la atribute: ei vorbesc despre pacea 'adevărată',
'pozitivă', 'veşnică' sau despre pacea 'negativă', 'incompletă',
şi chiar despre 'pacea cimitirelor'. Problema nu este însă
rezolvată astfel, ci doar, în cel mai bun caz, evitată (...).
Să rămânem aşadar la cuvântul 'pace' şi la
problemele pe care le avem să transformăm acest cuvânt într-un
concept. În acest sens, ne vedem confruntaţi cu trei provocări:
concepţia noastră despre pace nu trebuie să devină o
punte ideologică care să ne conducă spre noi războaie
(războaiele împotriva altor războaie), ea nu trebuie să fie
instrumentalizată pentru a legitima o conducere (ca realizare a păcii)
şi să preia în sine tendinţele reale din trecutul istoric
şi din prezent, pentru a nu rămâne doar la stadiul de fantezie. |
|
"Există
două tipuri de argumentări tradiţionale: pacea poate fi
înţeleasă ca un principiu ordonator cosmic, ca o expresie
concentrată a unei ordini mondiale care îşi găseşte
ultimul refugiu şi ultima legitimitate în Dumnezeu, iar mai
apoi, ca urmare a secularizării gândirii politice de după
epoca Reformei, în raţiunea de care dispun în mod natural toţi
oamenii.
Sau: pacea poate fi înţeleasă ca expresie a convingerilor
oamenilor, ca un produs cultural ce poate fi justificat din punct de
vedere politic, care trebuie să fie fondat prin acorduri semnate
(tratate de pace, acorduri sociale) şi care trebuie apărat
de către autoritatea publică. Legată de aceste două
structuri de argumentaţie este întrebarea ce fel de conexiuni
există între pace şi justiţie, pax şi iustitia:
ori dreptatea este supra-ordonată păcii, şi atunci
pacea devine fructul natural al acesteia, ori pacea va trebui mai întâi
consolidată şi menţinută într-o societate prin
forţele de conducere ale statului; astfel, justiţia ca
principiu de legitimare al unei ordini sociale date care dă fiecăruia
partea care i se cuvine, este subordonată păcii, cu toate că
pacea trebuie să existe înainte ca această să poată
fi realizată.
Mai mult: În prima argumentaţie, războiul apare ca o cezură,
ca o întrerupere a stării naturale de pace: bellum
ruptura pacis. În cea de-a doua tradiţie, războiul - ca
urmare a greşelilor comise de oameni şi a libertăţii
păcătoase a voinţei - este starea normală atât
intra-, cât şi inter-socială. Pacea este non-război: pax absentia belli."
[din:
Reinhard Meyers: Grundbegriffe, Strukturen und theoretische
Perspektiven der Internationalen Beziehungen, în: Bundeszentrale für
politische Bildung (Hrsg.): Grundwissen Politik, 2. Aufl., Bonn 1993,
p. 285-286, 291] |
|
Din toate acestea reiese că
pacea nu trebuie înţeleasă ca o stare a unui sistem social, ci ca un
'proces etern al progresului' (...) către un scop al cărui conţinut
concret merge înainte împreună cu istoria şi care, din acest motiv,
nu poate fi definit o dată pentru totdeauna, dar care permite însă
abordarea critică a situaţiei curente şi identificarea premiselor
pentru o modificare a acesteia în sensul stabilirii păcii (...).
Este ţelul 'viselor noastre' să putem ajuta la construirea unei societăţi
mondiale non-violente, o societate care nu este lipsită de toate
conflictele, dar în care aceste conflicte sunt soluţionate renunţând
la utilizarea sau ameninţarea cu violenţa colectivă."
[din: Lothar Brock: "Frieden".
Überlegungen zur Theoriebildung; in: Volker Rittberger (ed.): Theorien der
internationalen Beziehungen, PVS-Sonderheft 21/1990, p. 72]
|
Echilibrul ecologic este,
pentru prezervarea fundamentală a omului, la fel de important ca
suma totală a supravieţuirii + bunăstării + libertăţii
+ identităţii. Suma tuturor celor cinci adunate defineşte
"pacea".
[din: Johan Galtung, Kulturelle Gewalt; în: Der Bürger im Staat 43,
2/1993, p. 107] |
[începutul
paginii]
|
