|
| |
Ţelul
suprem al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) este pacea. Acesta este
ţelul pentru care a fost constituită Organizaţia - ca succesor al
Societăţii Naţiunilor - după cel de-al Doilea Război
Mondial. Totuşi, Consiliul de Securitate, cel mai important organ al ONU, a
fost blocat pe timpul conflictului est-vest. Odată cu evenimentele epocale
din anii 1989 şi 1990, ONU a părut să trăiască din nou
vremuri de glorie. În această perioadă a apărut şi "Agenda
pentru pace", una dintre cele mai importante strategii pentru pace
ale timpurilor noastre:
|
 |
[Autor: Ragnar Müller]
Politica
Naţiunilor Unite de menţinere a păcii
"Fondatorii
Naţiunilor Unite erau încă marcaţi de grozăviile celui
de-al Doilea Război Mondial. Ţelul lor suprem a fost aşadar să
creeze prin Organizaţia Naţiunilor Unite un instrument pentru a „izbăvi generaţiile viitoare de flagelul
războiului“
(Preambulul Cartei Naţiunilor Unite). Astfel, menţinerea păcii
şi securităţii internaţionale a devenit misiunea principală
a Naţiunilor Unite.
Termenul de „pace“ este folosit în Carta Naţiunilor Unite în moduri
diferite, fără să fie explicat în mod clar în vreun loc. În
sistemul dreptului internaţional „clasic“, „pacea“ era înţeleasă
- în secolul XIX şi la începutul secolului XX - mai ales ca lipsa războiului.
Înţelesul pe care Naţiunile Unite l-au dat păcii este însă
cu mult mai extins, acesta creând o arie semantică mai largă şi
formulând pacea în sensul unui sistem global şi dinamic, care garantează
dreptatea socială, respectarea şi impunerea drepturilor omului şi
a raporturilor de bună vecinătate în toate ţările. Carta nu
obligă astfel statele membre doar să renunţe la ameninţarea
cu sau exercitarea de acte de violenţă în vederea impunerii unor
obiective politice. Carta cheamă toate statele să-şi aplaneze
conflictele prin mijloace paşnice şi să dezvolte cooperarea la
toate nivelele.
Pentru a prezerva pacea, în Carta ONU a fost creat un sistem colectiv de
securitate, Consiliul de Securitate fiind organul central al acestuia. Doar
Consiliul de Securitate are dreptul, conform Capitolul VII al Cartei, să
adopte măsuri de forţă împotriva statelor ce ameninţă
pacea lumii. Astfel de măsuri de forţă pot cuprinde de la sancţiuni
nemilitare - de ex. embargo economic şi armat - şi până la
intervenţii militare cu forţe terestre, aeriene şi navale.
Statele membre pot pune la dispoziţia ONU forţe armate, conform
Articolului 43 din Carta Naţiunilor Unite. Asemenea măsuri de forţă
au fost de ex. embargoul comercial impus fostei Iugoslavii şi instituirea
unor zone interzise traficului aerian deasupra Bosniei-Herţegovina. Conform
Articolelor 42 şi 48 din Cartă, măsurile luate de Consiliul de
Securitate pot fi executate şi de statele membre însele - vezi cazul împuternicirii
aliaţilor în vederea intervenţiei din Războiul din Golf din 1990,
precum şi autorizarea operaţiunii UNITAF (United Task Force) din
Somalia din 1992 care a avut sarcina de a asigura paza pentru transporturile
umanitare.
Sistemul colectiv de securitate s-a dovedit însă, din pricina felului în
care fusese construit Consiliul de Securitate, destul de ineficient pe perioada
Războiului Rece. Dag Hammarskjöld, Secretarul General al Naţiunilor
Unite propusese un nou concept încă din 1956, de pe timpul crizei din
Suez: aşa numitele operaţiuni de menţinere a păcii (Peace-keeping
Operations), pe scurt: menţinerea păcii (Peacekeeping).
Tipizarea de mai jos strategiilor şi instrumentelor de aplanare a
conflictelor a fost schiţată pentru întâia oară în cadrul
Agendei pentru Pace (1994) de către Secretarul General de la acea vreme, Boutros-Ghali,
ea fiind ulterior modificată:
Diplomaţie
preventivă (preventive
diplomacy) - intervenţia mijloacelor diplomatice cu scopul de prevenire a
disputelor şi împiedicarea escaladării conflictelor preexistente.
Intervenţii
preventive (preventive
deployments) - intervenţii preventive cu trupe menite să preîntâmpine
izbucnirea unor conflicte. În cazul crizelor intra-statale, intervenţiile
preventive trebuie să fie efectuate la cererea sau să primească
acordul guvernului sau tuturor părţilor implicate. Acelaşi lucru
este valabil atunci când o ţară se simte ameninţată, cerând
instituirea trupelor ONU doar pe partea sa a graniţei.
Pacificarea (peace-making)
este procesul de până la încheierea unui tratat de pace sau de armistiţiu
şi desemnează activităţile care au ca scop concilierea părţilor
adverse prin mijloacele prevăzute în Capitolul VI al Cartei.
Menţinerea păcii
(peace-keeping) înseamnă instituirea unei prezenţe de personal al
Naţiunilor Unite cu acordul tuturor participanţilor la conflict, prin
alocarea unor soldaţi uşor înarmaţi, a unor observatori pentru
alegeri şi a unor poliţişti în vederea supravegherii şi
executării prevederilor tratatelor de pace şi de armistiţiu. Menţinerea
păcii este o tehnică care extinde posibilităţile prevenirii
conflictelor precum şi a instaurării păcii.
Impunerea păcii
(peace-enforcement) desemnează un tip de intervenţie a trupelor
ONU înarmate şi unele măsuri provizorii prevăzute în Capitolul VII,
Articolul 40 din Carta ONU. Printre aceste măsuri se numără de ex.
refacerea şi consolidarea armistiţiilor, misiuni care, din pricina
necesităţii implicării unor forţe armate, depăşesc
atribuţiile trupelor de menţinere a păcii, dar care nu trebuie
confundate cu măsurile de forţă majoră, care pot fi impuse
conform Articolului 43 al Cartei.
Impunerea
păcii prin
uzul
de forţă armată (use of military force)
desemnează măsurile militare menţionate la Capitolul VII,
Articolul 42 al Cartei, care pot fi aplicate în cazul în care pacea este
ameninţată sau încălcată sau atunci când sunt înregistrate
atacuri armate, în vederea restabilirii păcii mondiale. Consiliul de
Securitate nu a făcut uz decât arareori de măsuri armate puternice.
Cazurile excepţionale au fost Războiul din Golf II (Irak-Kuweit),
precum şi prima intervenţie de supraveghere a distribuirii de ajutoare
umanitare în Somalia (United Task Force - UNITAF): Consiliul de Securitate împuternicise
atunci unele state membre (SUA ş. a.) să ia unele măsuri în
numele său. Şi bombardamentul asupra poziţiilor sârbo-bosniace
de către NATO în vara anului 1995 a venit în urma unui mandat dat de
Consiliul de Securitate care avea ca obiectiv aducerea la masa negocierilor a părţilor
implicare în războiul civil şi facilitarea încheierii acordului de
pace de la Daytona.
Consolidarea
păcii (post-conflict peace-building)
este un proces care vizează, după încetarea conflictelor, refacerea
şi sprijinirea structurilor statale menite să consolideze pacea pentru
a evita declanşarea unui nou conflict. În acest sens sunt importante următoarele:
demobilizarea de (foşti) combatanţi, dezarmarea şi reabilitarea
acestora prin reintegrarea lor în societatea civilă; construirea
administraţiei şi justiţiei conform principiilor prevăzute
de statul de drept."
[din: Auswärtiges Amt (ed.): ABC der
Vereinten Nationen, Berlin 2000, p. 37-39]
[începutul
paginii]
|
