|
| |
Următorul fragment extras din raportul
UNESCO cu privire la educaţia în secolul XXI subliniază importanţa
atribuită pilonului “Δ
şi arată felul în care Comisia încearcă implementarea lui. În
acest sens, acest pilon poate fi considerat un punct de plecare întru
elaborarea unui concept de educaţie pentru pace.
|
|
Învăţăm să convieţuim
Acest tip de educaţie este probabil cel mai
important în ziua de azi. Lumea contemporană este prea des o lume a violenţei,
care distruge speranţele multor oameni care credeau odată în evoluţia
omenirii. Conflictele au fost întotdeauna o componentă a istoriei, acum însă
au apărut doi noi factori care sporesc riscul izbucnirii conflictelor. În
primul rând, extraordinarul potenţial de autodistrugere deţinut de
oamenii secolui XX. (…) Până în acest moment, această situaţie
nu a putut fi corectată prin intermediul educaţiei. Putem oare să
schimbăm acest fapt? Putem să ne auto-educăm pentru a reuşi
să evităm conflictele sau pentru a le soluţiona pe o cale paşnică?
Iniţiativa de a preda non-violenţa în
şcoli este lăudabilă, chiar dacă nu este decât unul dintre
multiplele mijloace de a lupta împotriva prejudecăţilor ce stau la
baza multor conflicte. Aceasta este însă o misiune dificilă, pentru că
oamenii manifestă o tendinţă naturală de a supraestima
propriile lor abilităţi sau pe cele ale grupului căruia îi aparţin
şi de a prolifera prejudecăţi faţă de alţă
oameni. Mai mult, climatul general de concurenţă prezent atât în
economiile domestice cât şi în cele internaţionale tinde să
transforme competivitatea şi succesul personal în valori moderne. În
fapt, această competivitate duce în zilele noastre la un război
economic care nu ţine seamă de nimic, precum şi la tensiuni între
săraci şi bogaţi, distrugând astfel naţiuni şi exacerbând
în acelaşi timp rivalităţile istorice. Este totuşi
regretabil faptul că politica educaţională întreţine, prin
conceptul ei greşit înţeles, acest climat.
Dar ce am putea face pentru a corecta această
situaţie? Experienţa ne-a arătat că nu este sufiectă
creearea unor contacte şi canale de comunicare între diferitele grupuri
pentru a diminua riscul (de ex. în şcolile în care învaţă
laolaltă diferite grupuri etnice sau religioase). Dacă cele două
grupuri se vor afla într-o stare de rivalitate sau dacă ele nu vor dispune
de acelaşi statut, un astfel de contact ar putea avea un rezultat opus
celui dorit, putând să aducă la suprafaţă tensiuni şi
să degenereze într-un conflict. Dacă, pe de altă parte, asemenea
contacte vor fi întreţinute într-o atmosferă de egalitate şi
dacă vor exista ţeluri comune, atunci prejudecăţile şi
ostilităţile latente vor putea dispărea, făcând loc unei
cooperări relaxate sau chiar prieteniei.
Concluzia pare a fi că educaţia trebuie să
urmeze două drumuri diferite, dar care urmăresc de fapt acelaşi
ţel: cunoaşterea treptată a celorlalţi şi experienţa
ţelurilor comune. Aceasta pare a fi o variantă eficientă de
evitare a conflictelor latente şi chiar de soluţionare a acestora.
Cum să-i descoperim pe ceilalţi
Menirea educaţiei este de a atrage atenţia
elevilor şi studenţilor asupra diversităţii speciei umane
şi de a-i face totodată conştienţi pe aceştia de asemănările
şi relaţiile de interdependenţă
dintre oameni. Şcolile ar trebui să se folosească de orice ocazie
pentru a-şi îndeplini această menire chiar şi în cazul copiilor
mai mici. Unele materii sunt deosebit de potrivite în acest sens, vezi
geografia şi studiile sociale la începutul educaţiei primare şi,
ceva mai târziu, limbile şi literaturile străine.
Pentru a-i putea înţelege pe ceilalţi
trebuie în primul rând să te înţelegi pe tine însuţi.
Indiferent
dacă educaţia este dată de familie, de comunitate sau de şcoală,
copiii trebuie să fie învăţaţi să înţeleagă
reacţiile altor oameni, încercând să privească lucrurile şi
din punctul de vedere al acestora. Un asemenea comportament empatic la copii se
va răsfrânge în mod pozitiv asupra vieţii lor de mai târziu. De
exemplu, a-i învăţa pe tineri să vadă lumea prin ochii
altor grupuri etnice sau religioase este o modalitate de a evita multe neînţelegeri
ce ar putea conduce mai târziu la ură şi violenţă între
adulţi. Astfel, cursurile despre istoria religiilor sau despre obiceiurile
altor popoare ar putea deveni un punct de orientare folositor pentru
comportamentul viitor al copiilor.
În fine, metodele de predare nu trebuie să
pericliteze educaţia persoanelor care îndrăznesc să aibă o
altă opinie decât cea a profesorilor. Profesorii care, prin stilul lor
dogmatic de predare, vin să înăbuşe curiozitatea sau critica
constructivă a elevilor în loc să le cultive, fac mai mult rău
decât bine. Atunci când profesorii uită că sunt un model pentru
elevii lor, ei pot să diminueze capacitatea acestora de a se deschide faţă
de ceilalţi şi de a se opune tensiunilor inevitabile dintre oameni,
grupuri şi naţiuni. Unele dintre cele mai importante instrumente ale
educaţiei secolulului XXI vor fi cu siguranţă dialogul şi
discuţiile.
A lucra în serviciul unor obiective comune
Atunci când oamenii lucrează la proiecte care
îi entuziasmează şi care îi rup de rutina lor zilnică, diferenţele
şi chiar conflictele dintre ei au tendinţa să se diminueze şi
chiar să dispară. Prin intermediul acestor proiecte se creează o
nouă formă de identitate care îi face pe oameni să dea valoare
mai curând lucrurilor pe care le au în comun decât celor care îi diferenţiază.
În multe cazuri, ca de ex. în sport, prin efortul comun se elimină
tensiunile existente între clasele sociale sau între naţionalităţi
şi se creează un sentiment al solidarităţii. Şi în viaţa
profesională, multe proiecte ar rămâne fără succes dacă
nu s-ar renunţa la tipicele problemele ierarhice în favoarea unui ţel
comun.
De aceea, educaţia şcolară ar trebui
să ofere suficient timp şi ocazii de a-i face pe tineri să ia
parte, din fragedă copilărie, la diferite activităţi care
presupun colaborarea: în activităţi sportive, sociale, evenimente
culturale etc. Organizaţiile paralele, care au şi ele ca scop educaţia,
trebuie să continue munca în domeniile care nu pot fi acoperite de şcoli.
În plus, cooperarea zilnică dintre profesori şi elevi în cadrul unor
proiecte comune poate reprezenta primul pas în soluţionarea conflictelor,
putându-le conferi celor din urmă o referinţe de valoare pentru viaţa
de mai târziu. Totodată, prin intermediul acestor proiecte se mai poate îmbunătăţi
şi relaţia dintre profesori şi elevi.
[din:
Lernfähigkeit: Unser verborgener Reichtum. UNESCO-Bericht zur Bildung für das
21. Jahrhundert. Hrsg. von der Deutschen UNESCO-Kommission. Neuwied; Kriftel;
Berlin: Luchterhand, 1997, p. 79-81]
[începutul
paginii]
|
